Constatarea existentei dreptului de superficie ca efect al dobandirii dreptului de proprietate asupra constructiei aflate pe un teren proprietatea altei persoane

Constatarea existentei dreptului de superficie ca efect al dobandirii dreptului de proprietate asupra constructiei aflate pe un teren proprietatea altei persoane

DOSAR NR.10788/3/2008– DECIZIA CIVILA NR.214 A/22.03.2010

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Buftea, judetul Ilfov la data de 19.01.2005 sub nr. 645/2005, reclamanta S.C. P.A.S.A. a chemat in judecata pe parata S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va  pronunta sa constate existenta dreptului de superficie asupra depozitului de carburanti si asupra depozitului de materiale – imobile in suprafata de 53.149,06 mp si respectiv 22.647,01 mp, ambele situate in comuna Otopeni, jud. Ilfov; obligarea paratei la respectarea dreptului de superficie si intabularea dreptului de superficie in favoarea reclamantei.
La termenul din 09.02.2005, reclamanta si-a precizat cererea, solicitand si sa se constate ca asupra cailor de acces are un drept de servitute de trecere.
Prin cererea reconventionala formulata la data de 18.02.2005, parata a solicitat sa se constate existenta dreptului sau de proprietate asupra celor doua depozite, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.
La termenul din 23.02.2005, reclamanta si-a restrans pretentiile, aratand ca suprafata de teren aferenta depozitului de carburanti este de 18.445,36 mp, iar a depozitului de materiale este de 9.774,72 mp.
Prin sentinta civila nr. 3136/28.06.2006, Judecatoria Buftea – Judetul Ilfov a admis cererea formulata de reclamanta – parata S.C. P.A. S.A. in contradictoriu cu parata – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., a respins cererea reconventionala ca neintemeiata, a constatat in favoarea reclamantei – parate dreptul de superficie cu privire la suprafata de 9.774,72 mp pe care este amplasat depozitul de materiale si la suprafata de 18.445,36 pe care este amplasat depozitul de carburanti, conform raportului de expertiza tehnica in specialitatea topografie nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert D.A., a constituit drept de servitute in favoarea reclamantei – parate asupra cailor de acces la cele doua depozite, conform concluziilor aceluiasi raport de expertiza si a obligat parata – reclamanta sa plateasca reclamantei – parate 27.646,84 RON, cheltuieli de judecata.
Prin decizia civila nr.140/07.02.2007, Tribunalul Bucuresti - Sectia a IV-a Civila a admis apelul formulat de apelanta parata – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A. impotriva sentintei civile nr. 3136/28.06.2006, pronuntate de Judecatoria Buftea, pe care a anulat-o, si a constatat competenta materiala de solutionare a cauzei in prima instanta a Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala, retinand ca natura juridica a litigiului este comerciala si faptul ca obiectul cererii de judecata este neevaluabil in bani, precum si incidenta art. 2 alin.1 pct.1 lit. a Cod procedura civila.
Impotriva acestei hotarari judecatoresti, la data de 10.07.2007 a declarat recurs reclamanta – parata S.C. P.A. S.A., care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie la data de 24.07.2007.
Prin decizia civila nr. 1525/27.09.2007, Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie a admis recursul formulat de recurenta reclamanta - parata S.C. P.A. S.A., a casat in parte decizia si a trimis cauza spre judecare in prima instanta la Tribunalul Bucuresti – Sectia Civila.
Prin sentinta civila nr. 722/22.05.2009 a Tribunalului Bucuresti - Sectia a V-a Civila a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale active, a fost admisa, in parte, actiunea principala formulata de reclamanta - parata  S.C. P.A. S.A. in contradictoriu cu parata - reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., a fost respinsa ca neintemeiata cererea reconventionala, s-a constatat ca reclamanta - parata a dobandit dreptul de superficie asupra terenului in suprafata de 9.774,72 mp pe care este amplasat depozitul de materiale, precum si asupra terenului in suprafata de 18.445,36 mp pe care este amplasat depozitul de carburanti, conform raportului de expertiza tehnica topometrica nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert A.D., care a fost omologat, s-a acordat reclamantei – parate dreptul de trecere pe terenul paratei – reclamante cu privire la caile de acces catre cele doua depozite, asa cum au fost identificate in anexa 5 a raportului de expertiza tehnica topometrica nr. 2549/11.04.2006 efectuat de expert A.D. si a fost obligata parata - reclamanta la respectarea acestui drept, a fost admisa exceptia necompetentei generale si, in consecinta, a fost respins ca inadmisibil capatul de cerere referitor la intabularea dreptului de superficie; parata – reclamanta a fost obligata la plata sumei de 47.307,29 lei, reprezentand cheltuieli de judecata catre reclamanta - parata.
Analizand actele si lucrarile dosarului pe fondul cauzei, tribunalul a retinut ca reclamanta - parata a dobandit dreptul de proprietate asupra depozitelor de carburanti si de materiale in temeiul art. 5 din H.G. nr. 625/1990 prin care au fost trecute in patrimoniul Intreprinderii R. (antecesoarea reclamantei - parate) toate mijloacele fixe si obiectele de inventar legate de activitatile de depozitare, transport si alimentare a aeronavelor, precum si de control al calitatii produselor petroliere pentru aviatie, fara a se face referire la un drept de administrare.
Ulterior, ca efect al dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 („bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu”) s-a consolidat dreptul de proprietate al reclamantei - parate asupra depozitelor. Acestea nu au fost dobandite „cu alt titlu”, asa cum sustine parata - reclamanta, avand in vedere dispozitiile art. 5 din H.G. nr. 625/1990. Dreptul de proprietate al reclamantei - parate asupra depozitelor a fost confirmat de dispozitiile art. 1 alin. 3 din H.G. nr. 1277/1990, potrivit carora valoarea capitalului S.C. R. S.A. trebuia corectata prin finalizarea preluarii de la aeroporturi a depozitelor de carburanti de aviatie, fiind deci evidenta intentia legiuitorului ca depozitele mentionate sa se afle in proprietatea societatii nou infiintate.
Ca efect al dobandirii dreptului de proprietate asupra depozitelor a luat nastere automat un drept de folosinta asupra terenului pe care acestea se afla, teren aflat in proprietatea statului la data dobandirii constructiilor, constituindu-se astfel dreptul de superficie in favoarea reclamantei parate. Ca urmare, parata - reclamanta a dobandit dreptul de proprietate asupra  terenului grevat de dreptul de folosinta al reclamantei - parate, dobandit anterior.
Tribunalul a constatat ca dreptul de superficie dobandit de reclamanta - parata este opozabil tertilor chiar si fara indeplinirea formalitatilor de publicitate imobiliara, avand in vedere ca potrivit dispozitiilor art. 26 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 sunt opozabile tertilor fara inscrierea funciara drepturile dobandite prin efectul legii – in speta este vorba despre H.G. nr. 625/1990 si H.G. nr. 1277/1990.
Impotriva acestei hotarari judecatoresti, la data de 28.08.2009 a declarat apel parata – reclamanta S.C. C.N. A.I.H.C. Bucuresti S.A., care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti la data de 30.11.2009.
1. Primul motiv de apel are in vedere imprejurarea ca prima instanta a respins in mod neintemeiat exceptia lipsei calitatii procesuale active a S.C. P.A. S.A. in formularea cererii de chemare in judecata.
Exceptia invocata are ca premisa imprejurarea ca, la inceputul anului 2001, S.C. P.A. S.A. a predat societatii G. S.R.L. depozitul de materiale in legatura cu care a formulat cererea de chemare in judecata.
Chiar reclamanta este cea care a adus la cunostinta paratei aceasta imprejurare, sens in care i-a comunicat adresa nr. 216/22.01.2001, inregistrata la S.C. C.N. A. S.A., in prezent S.C. C.N. A. S.A., sub nr. 969/23.01.2001.
In consecinta, in lipsa vreunui drept al S.C. P.A. S.A. asupra constructiei reprezentate de depozitul de materiale, aceasta societate nu poate solicita instantei de judecata constatarea existentei unui drept de superficie si/sau servitute de trecere in legatura cu terenul pe care se afla situat respectivul imobil.
2. Cel de-al doilea motiv de apel are in vedere imprejurarea ca prima instanta a apreciat in mod gresit ca S.C. P.A. S.A. ar avea un drept de proprietate asupra depozitului de materiale si asupra celui de carburanti.
Dispozitiile Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale nu au „consolidat" un drept de proprietate al intimatei-reclamante asupra celor doua depozite intrucat:
- pe de o parte, S.C. P.A. S.A. nu avusese un drept de proprietate anterior intrarii in vigoare a respectivei legi, pentru ca aceasta lege sa il „consolideze"
- iar pe de alta parte, in cauza este pe deplin incidenta exceptia reglementata de teza finala a dispozitiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, dispozitii potrivit carora „Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu" . 
S.C. P.A. S.A. nu face dovada faptului ca are un drept de proprietate asupra celor doua depozite la care face referire si care se afla pe suprafete de teren proprietatea S.C. C.N. A. S.A.
Or, in cazul S.C. P.A. S.A., cele doua depozite au fost dobandite cu alt titlu decat de proprietate si anume cu titlu de administrare, care insa nu se confunda cu proprietatea.
3. Cel de-al treilea motiv de apel are in vedere imprejurarea ca prima instanta a apreciat in mod gresit asupra faptului ca terenul aflat in proprietatea C.N. A. S.A. ar fi fost afectat de un dezmembramant.
Avand in vedere principiul nemo ad allium transferre potest, quam ipse habet, instanta a apreciat ca parata a preluat dreptul de proprietate asupra terenului in starea in care acesta se afla, respectiv avand asupra sa constituit un dezmembramant constand in dreptul de superficie al reclamantei.
 Un prim aspect pe care il evidentiaza din nou este acela ca statul roman nu a cedat niciodata intimatei-reclamante proprietatea asupra celor doua depozite vizate de cererea de chemare in judecata.
Un drept de superficie nu poate fi constituit decat in mod explicit si nu intr-unul implicit si aceasta fie:
- prin titlu, in sensul de act juridic,
- ex lege, singurul caz de superficie reglementat legal fiind cel consacrat de dispozitiile art. 30 din Codul familiei.
4. Cel de-al patrulea motiv de apel are in vedere imprejurarea ca prima instanta a aplicat gresit dispozitiile art. 616 Cod civil.
Intimata reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra niciunui imobil, terenurile fiind proprietatea C.N. A. S.A., iar perimetrul respectiv are multiple cai de acces si de legatura, pe care le foloseste si S.C. P.A. S.A.
Grevarea cu servitutea de trecere respectiva restrange prerogativele dreptului de proprietate al C.N. A. S.A. asupra acestor imobile si, implicit impieteaza asupra desfasurarii in conditii optime a activitatilor aeroportuare.
5. Cel de-al cincilea motiv de apel are in vedere imprejurarea ca prima instanta a respins in mod netemeinic si nelegal cererea reconventionala formulata de C.N. A. S.A., cu toate ca:
- pe de o parte, suntem in prezenta unei constructii apartinand unui tert fata de titularul dreptului de proprietate;
- iar pe de alta parte, dispozitiile art. 492 Cod civ. stabilesc o prezumtie de proprietate asupra constructiilor in favoarea proprietarului terenului „pana ce se dovedeste din contra", prezumtie nerasturnata in contextul in care S.C. P.A. S.A. nu face dovada dreptului de proprietate asupra constructiilor.
In drept,  cererea de apel a fost intemeiata pe dispozitiile art. 282 Cod procedura civila.
Examinand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si in conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea retine urmatoarele:
I.1. Potrivit art. 109 Cod procedura civila, oricine pretinde un drept impotriva unei persoane trebuie sa faca o cerere la instanta competenta. Calitatea procesuala activa presupune deci existenta unei identitati intre persoana reclamantului si cel care pretinde ca este titularul dreptului in raportul juridic dedus judecatii. Aplicand aceasta regula de drept in cazul actiunii confesorii prin care se urmareste apararea unui drept de superficie, respectiv de servitute, calitatea procesuala activa apartine in asemenea situatii titularului drepturilor respective.
2. i. In cauza de fata, se constata ca, prin Hotararea fostului Consiliu de Ministri al Republicii Socialiste Romania nr. 1303/1972, Comandamentul aviatiei civile – T. din subordinea M.F.A. a preluat intreaga activitate si intregul patrimoniul al Intreprinderii de Transporturi Aeriene T. - Bucuresti (art. 1). Cu aceeasi ocazie a fost infiintata in subordinea Comandamentului aviatiei civile – T., baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila care urma sa functioneze pe principiul gestiunii economice, cu personalitate juridica, potrivit normelor legale privind organizarea si functionarea intreprinderilor de stat (art. 5 alin. 1). Totodata, s-a prevazut ca obiectul de activitate si sediul acestei intreprinderi, precum si modul de constituire a patrimoniului sunt prevazute in anexa nr. 3 la aceasta hotarare (art. 5 alin. 2).
Anexa respectiva nu a fost depusa la dosar, insa prin Ordinul Sefului Departamentului Aviatiei Civile nr. 1184/21.01.1983, in temeiul dispozitiilor Decretului nr. 409/1955, s-a dispus transmiterea din administrarea aeroportului international Bucuresti - Otopeni in administrarea bazei de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila a depozitului de carburanti - lubrifianti Otopeni, iar prin Ordinul nr. 16994/14.11.1983 emis de aceeasi autoritate s-a dispus, de asemenea in temeiul dispozitiilor Decretului nr. 405/1955, transmiterea din administrarea A.I. Bucuresti - Otopeni in administrarea Bazei de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila a Depozitului central de motoare si piese de schimb.
Printr-un proces verbal nedatat, in care se face referire insa la Ordinul nr. 1184/21.01.1983, incheiat intre A.I.Bucuresti - Otopeni si Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, s-a consemnat predarea si primirea depozitului de carburanti  - lubrifianti Otopeni, iar prin procesul verbal nr. 1557/23.09.1983, incheiat intre comandantul A.I. Otopeni si directorul Bazei de aprovizionare pentru Aviatia Civila s-a procedat la predarea si respectiv primirea obiectelor apartinand investitiei „depozit central de motoare si piese de schimb in Aeroportul Otopeni”.
In legatura cu aceste aspecte, trebuie avuta in vedere reglementarea data prin art. 6 din Constitutia Romaniei din 1965 proprietatii socialiste de stat: „Proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie este fie proprietate de stat - asupra bunurilor apartinand intregului popor, fie proprietate cooperatista - asupra bunurilor apartinand fiecarei organizatii cooperatiste”. Prin exceptie, exista proprietate privata, dar „puteau constitui obiect al dreptului de proprietate personala veniturile si economiile provenite din munca, casa de locuit, gospodaria de pe langa ea si terenul pe care ele se afla, precum si bunurile de uz si confort personal” (art. 36 alin. 2).
Concluzia practica a acestei teze era aceea ca proprietatea de stat reprezenta un fond unic. Intreprinderile nu erau titulare ale unui drept de proprietate, in sensul ca nu detineau toate atributele pe care acest drept le confera in mod firesc titularilor sai. Ele puteau actiona, desigur, pentru restabilirea lui  cand era incalcat de catre terti, de exemplu pe calea unei actiuni in revendicare, insa nu puteau sa-l opuna niciodata statului care il constituise si care pastra latitudinea de a-l mari sau micsora prin redistribuire, mergand pana la desfiintarea intreprinderilor titulare. Dreptul acestora era denumit „administrare operativa directa” sau, ulterior, „administrare directa”, tocmai pentru ca nu conferea atributele proprietatii. Fiind scos din circuitul civil general, dreptul de proprietate socialista de stat era inalienabil  - cel putin in principiu -, deoarece, cu exceptia marfurilor sau a acelor bunuri ce erau prin lege introduse in circuitul civil, nu putea fi instrainat, era imprescriptibil sub raport achizitiv si insesizabil. Cat priveste transmiterea in administrare a bunurilor proprietate a statului intre institutiile centrale de stat, sfaturile populare si unitatile tutelate de acestea, aceasta se facea fara plata si in conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955, o asemenea operatiune avand loc si in speta.
In consecinta, ceea ce era evidentiat in patrimoniul intreprinderilor socialiste, care au fiintat pana in 1990 in temeiul art. 2 din Legea 5/1978, nu era in proprietatea acestora, ci a statului, situatie in care acestea nu puteau fi decat titularele unui dreptul de administrare directa asupra bunurilor din patrimoniul lor.
ii. Intr-o a doua etapa, prin art. 1 din H.G. nr. 625/1990, s-a prevazut ca Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila se reorganizeaza prin modificarea obiectului sau de activitate sub denumirea de Intreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R. (R.A.R.C.).
Desi reorganizarea „prin modificarea obiectului de activitate” nu era de natura sa produca vreo consecinta asupra patrimoniului intreprinderii in discutie, conform art. 40-53 din Decretul nr. 31/1954, prin art. 5 din acest act normativ s-a prevazut ca: „(…) trec in patrimoniul intreprinderii R. toate mijloacele fixe si obiectele de inventar existente in unitatile din subordinea Departamentului aviatiei civile legate de activitatile de depozitare, transport si alimentare a aeronavelor, precum si de control al calitatii produselor petroliere pentru aviatie”, ceea ce presupune marirea patrimoniului acesteia prin dobandirea dreptului de administrare si asupra altor bunuri cu aceste destinatii ce ar apartine eventual altor intreprinderi incluse in categoria celor la care se refera textul de lege enuntat. Chiar admitand ca hotararea de guvern amintita ar fi operat o dizolvare a fostei intreprinderi Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, cele doua elemente de patrimoniu care formeaza obiectul litigiului ar fi fost transmise noii intreprinderi R. in temeiul acestui text de lege, in calitate de bunuri legate de activitatea de depozitare.
Prin art. 5 alin. 3 din H.G. nr. 625/1990 s-a mai stabilit ca „activul si pasivul stabilite pe baza de bilant si contractele economice privind piesele de schimb de aviatie, stocurile de motoare, agregate si piese de schimb existente in Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila trec la unitatile de aviatie civila care le-au solicitat. Personalul aferent activitatii de aprovizionare si desfacere cu piese de schimb, motoare si agregate de aviatie se transfera in interesul serviciului la unitatile in cauza”. Nici depozitul de carburanti - lubrifianti Otopeni si nici chiar depozitului central de motoare si piese de schimb nu se incadreaza fara echivoc in aceasta categorie si, in plus, nu s-a facut dovada unei transmiteri a celui din urma catre o alta unitate.
In baza acestei hotarari de guvern a fost emis un ordin nedatat de catre Seful Departamentului Aviatiei Civile, prin care s-a dispus cedarea fara plata de catre aeroporturile prevazute intr-o anexa 1, catre ICPPA – R. a depozitelor de carburanti – lubrifianti si a instalatiilor aferente.
iii. Pe baza celor expuse anterior se retine ca la data intrarii in vigoare a Legii nr. 15/1990 (7.08.1990), cele doua depozite se aflau in proprietatea statului si in administrarea Intreprinderii de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R.. Prin art. 16 din acest act normativ s-a prevazut ca: „Unitatile economice de stat, cu exceptia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societati pe actiuni sau societati cu raspundere limitata, in conditiile prevazute de lege”.
In aplicarea prevederilor acestui text de lege, la data de 8.12.1990, prin H.G. nr. 1277/1990 a fost infiintata Societatea comerciala pe actiuni „R. – S.A.” (R.A.R.C.), persoana juridica romana, cu sediul in Bucuresti, soseaua Bucuresti - Ploiesti, km 16,5, cu capital social initial stabilit pe baza bilantului la data de 30.06.1990, prin preluarea activului si pasivului de la Intreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie (art. 1 alin. 1).
Conform art. 1 alin. 3: „Valoarea capitalului societatii va fi corectata prin finalizarea preluarii de la aeroporturi a depozitelor de carburanti de aviatie, predarea depozitului de motoare si a pieselor de schimb catre unitatile de aviatie civila, conform H.G. nr. 625/1990, precum si prin definitivarea reevaluarii patrimoniului, dar nu mai tarziu de 10 decembrie 1990. Aceasta dispozitie legala nu este incidenta in cauza de fata, deoarece depozitul de carburanti Otopeni era detinut de Intreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie, care pana la data de 29.05.1990 a purtat denumirea de Baza de aprovizionare si desfacere pentru aviatia civila, in baza procesului verbal nedatat incheiat cu A.I. Bucuresti – Otopeni, chiar daca nu ar fi fost inclus in bilantul din 30.06.1990, iar cu privire la depozitului central de motoare si piese de schimb Otopeni nu s-a facut dovada ca ar fi fost solicitat de o unitate de aviatie civila si cu atat mai mult a existentei vreunui act juridic de transfer catre o asemenea unitate, intemeiat pe dispozitiile H.G. nr. 625/1990.
In ce priveste relatia patrimoniala dintre fosta intreprindere socialista si societatea comerciala nou infiintata, principalul document legislativ care a vizat transformarea economiei romanesti in economie de piata, a prevazut, prin art. 18 lit. c, ca aceasta este o „preluare a activului si pasivului unitatii economice de stat care se constituie in societate comerciala”.
Aceasta dispozitie prezinta dificultatea ca nu identifica intr-un mod precis care este titlul cu care se face aceasta preluare (cu titlu de proprietar sau cu un alt titlu). Un ajutor in interpretare il da art. 20 alin. 2 din aceeasi lege, dispozitie care se regaseste de altfel si in Legea nr. 31/1990, art. 6: „bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu exceptia celor dobandite cu alt titlu”. Aceasta dispozitie nu descrie ea insesi relatia dintre patrimoniul intreprinderii socialiste si societatea comerciala nou formata pe baza acesteia, insa instituie o prezumtie utila potrivit careia atat timp cat in actele de constituire a societatii comerciale nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat ca acel titlu este cel de proprietar.
Actul de infiintare al S.C. „R. – S.A., respectiv H.G. nr. 1277/1990 nu este foarte explicit asupra titlului cu care se transmite patrimoniul de la Intreprinderea de comercializare a produselor petroliere pentru aviatie – R., nefacand decat sa reia dispozitia legala din art. 18 din Legea nr. 15/1990 privind preluarea activului si pasivului.
Avand insa in vedere prezumtia din art. 20 alin. 2, prin care se prevede ca acolo unde nu este identificat un alt titlu cu care bunurile sunt preluate in patrimoniu, atunci dreptul este unul de proprietate, se poate trage concluzia, temeinic sustinuta juridic, ca preluarea s-a facut cu titlu de proprietar. Deci, ceea ce a preluat in patrimoniu S.C. „R. – S.A. nu este dreptul de administrare al fostei intreprinderi socialiste, ci chiar un drept de proprietate asupra bunurilor respective.
Prin ipoteza, fostele intreprinderi socialiste nu detineau un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniu, astfel ca interpretarea apelantei parate potrivit careia primirea lor de catre acestea cu alt titlu ar exclude incidenta tezei I a art. 20 alin. 2, privind dobandirea de catre societatea comerciala nou infiintata a insusi dreptului de proprietate asupra lor, ar lasa textul de lege in discutie fara aplicare, ceea ce nu poate fi admis.
Un alt argument care conduce la aceeasi concluzie este art. 53 din Legea nr. 15/1990 care reglementeaza destinatia bunurilor care raman in proprietatea statului. Per a contrario, inseamna ca restul bunurilor despre care se face vorbire in Legea nr. 15/1990 sunt bunuri care au iesit din proprietatea statului, deci titlul cu care s-a facut transferul de la intreprinderile socialiste la societatile comerciale este cel de proprietate (exceptie doar situatia cand s-a prevazut in mod expres altfel prin actele de constituire).
In acelasi sens militeaza si interpretarea istorico-teleologica. Infaptuirea reformelor economico-sociale dupa schimbarea sistemului politic al  regimului comunist din anul 1989 a impus cu acuitate transformarea fostei proprietati socialiste de stat in proprietate privata, avand loc deschiderea spre economia de piata si dezghetarea circuitului civil. In acest context, unul dintre principalele acte normative care a marcat inceputul reformei pe plan economic in Romania a fost Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat in regii autonome si societati comerciale, act normativ prin care proprietatea de stat asupra mijloacelor fixe si a mijloacelor circulante a fost trecuta in proprietatea regiilor autonome si a societatilor comerciale, ca o prima etapa a dezetatizarii economiei nationale prin reorganizarea entitatilor juridice care o exercitau prin asa-zisul drept de administrare operativa directa. Statul roman care era proprietar, drept ce il exercita in virtutea Constitutiei din anul 1965, in numele intregului popor, renunta la aceasta prerogativa de unic si absolut proprietar, transferand acest drept persoanelor juridice rezultate din organizarea fostelor intreprinderi si unitati economice socialiste de stat.
 Este adevarat ca nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluata in urma inventarierii de catre regiile economice si societatile comerciale au devenit proprietatea respectivelor persoane juridice. Sub acest aspect, exceptia dobandirii in proprietate de catre acestea a bunurilor care au apartinut fostelor unitati economice de stat si care au fost dobandite in patrimoniu cu alt titlu are in realitate in vedere anumite bunuri care datorita destinatiei acestora, uzului sau interesului public  fac obiectul proprietatii publice a statului (sau a unitatilor administrativ-teritoriale, dupa delimitarea bunurilor proprietate publica a statului de cele ale proprietatii publice a unitatilor administrativ-teritoriale, dupa intrarea in vigoare a Constitutie Romaniei din anul 1991), si care au fost atribuite societatilor comerciale prin actul de infiintare expres cu titlu de drept de administrare, fiind necesare desfasurarii obiectului de activitate al acestora. Este normal sa fie asa deoarece nu exista aici un mod de dobandire al dreptului de proprietate intr-unul din modurile reglementate de art. 644-645 din Codul civil, ele ramanand in continuare in proprietate publica.
iv. In sedinta de lucru din data de 14.03.1991 a consiliului imputernicitilor statului al societatii comerciale al S.C. R. S.A., care a avut loc la sediul societatii Bucuresti - Otopeni, sos. Bucuresti - Ploiesti, km 16,5, s-a dispus, prin hotararea nr. 3, schimbarea denumirii societatii comerciale din R. S.A. (R.A.R.C.) in societatea comerciala R. – F. S.A. (R.A.R.C.) – F.. In cuprinsul hotararii s-a aratat ca schimbarea denumirii societatii este urmare a inregistrarii la Camera de Comert si Industrie a Romaniei, a unei alte societati R. - S.A., ca societate comerciala de servicii cu caracter industrial si comercial in sectorul industriei constructiilor de masini – infiintata prin H.G. nr. 1213/20.11.1990.
Pornind de la dispozitiile art. 26 lit. e din decretul nr. 31/1954 si art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, societatea comerciala este definita ca fiind un grup organizat de persoane, care beneficiaza de un fond social format din aporturile asociatilor, destinat exercitarii de fapte de comert si care, gratie personalitatii juridice, actioneaza ca un subiect de drept distinct. Asociatii pastreaza insa dreptul de a decide, in conditiile actului constitutiv si cu respectarea prevederilor legii, asupra societatii, putand modifica actul constitutiv sau chiar dizolva societatea.
Prin urmare, lipsa de identitate intre doua societati comerciale  poate fi data doar de absenta identitatii intre oricare din aceste elemente definitorii, iar nu de simpla diferenta de denumire.
Or, in ceea ce priveste S.C. R. – F. S.A. si S.C. R. S.A., infiintata prin H.G. nr. 1277/1990, a actionat un singur organ de conducere, cu privire la acelasi patrimoniu.
Din aceasta perspectiva, nu exista niciun argument pe baza caruia eventuala nelegalitate a hotararii de schimbare a denumirii sa poata conduce la concluzia existentei a doua societati comerciale distincte.
De altfel, in registrul comertului a fost inmatriculata S.C. R. – F.S.A., infiintata prin H.G. nr. 625/1990.
v.  In fine, prin actul aditional autentificat sub nr. 1541/21.12.2000 de notar public S.T., pe baza hotararii Adunarii Generale Extraordinare a Asociatilor, s-a dispus schimbarea denumirii societatii din S.C. R. – F. S.A. in S.C. P.A.S.A.
vi. Pe baza acestor constatari, se retine ca reclamanta parata este, asa cum in mod temeinic a constatat prima instanta, titulara dreptului de proprietate asupra celor doua depozite, dobandit in temeiul Legii nr. 15/1990.
3. Pe de alta parte, pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 0751 se retine ca titulara dreptului de proprietate asupra terenului situat sub cele doua constructii este parata reclamanta CN A. I. Bucuresti.
Cunoscut in dreptul roman ca fiind acel drept acordat unei persoane de a se folosi de o constructie ridicata pe terenul altei persoane, pe veci sau pe un termen foarte lung, in schimbul unei sume de bani numite solarium, dreptul de superficie (superficies) se nastea, de regula, pe cale conventionala, ca anexa la un contract de inchiriere de lunga sau foarte lunga durata, cu privire la un teren de constructie. Institutia a fost preluata in dreptul civil modern, de art. 553 din Codul civil napoleonian, reprodus partial de art. 492 din Codul civil roman.
Existenta dreptului de superficie, ca exceptie de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, este recunoscuta indirect de dispozitiile textului de lege amintit: „Orice constructie, plantatie sau lucru facut in pamant sau asupra pamantului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamant si ca sunt ale sale, pana ce se dovedeste din contra”. Prin acest text de lege se instituie o prezumtie relativa de proprietate asupra constructiilor amplasate pe teren in favoarea proprietarului terenului, cel care a edificat constructia putand face dovada contrara, respectiv ca aceste constructii nu sunt proprietatea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Facand aceasta dovada contrara, cel care detine o constructie edificata pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie.
Mai tarziu, dreptul de superficie a fost mentionat in art. 11 din Legea nr. 115/1938. Printre drepturile reale imobiliare care trebuie intabulate, art. 19 din Legea nr. 7/1996 mentioneaza si dreptul de superficie. De asemenea, art. 22 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva enumera printre drepturile exceptate de la aplicarea prevederilor acestui decret si dreptul de superficie.
Dreptul de superficie este, potrivit definitiei date de practica judiciara si de literatura de specialitate dupa indelungi dezbateri, un drept real imobiliar, dezmembramant al dreptului de proprietate, asupra unui teren, si care consta in dreptul de proprietate al unei persoane, numite superficiar, asupra constructiilor sau plantatiilor edificate pe terenul altei persoane, teren asupra caruia superficiarul are un drept de folosinta.
Asa fiind, rezulta ca, in cazul acestui drept real imobiliar, se suprapun doua drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al superficiarului asupra constructiilor sau plantatiilor edificate si dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste constructii si care apartine altei persoane decat constructorul.
In lumina acestor considerente, existenta dreptului de proprietate asupra constructiei situate pe terenul altei persoane, dobandit cu orice titlu, exclude prin ipoteza intervenirea mecanismului accesiunii.
In acelasi timp, existenta acestui drept atrage dupa sine in mod obiectiv necesar, deoarece in caz contrar nu ar putea fi exercitat, un drept de folosinta asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizand dreptul real de superficie.
Asadar, constructorul are, in ce priveste terenul altei persoane, doar posesia si folosinta, atributul dispozitiei ramanand la proprietarul terenului, ceea ce ii confera caracterul de dezmembramant al dreptului de proprietate. Din acest motiv, dreptul se superficie trebuie privit si prin prisma garantiilor impuse de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza Moculescu contra Romaniei, hotararea din 2 martie 2010), insa in limitele investirii instantei.
Dreptul de superficie poate lua nastere in temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune.
In aceste conditii, chiar daca intre proprietarul constructiei si cel al terenului nu a intervenit o conventie prin care cel din urma sa consimta la grevarea terenului sau cu anumite sarcini, situatie care se regaseste si in cauza, se admite pe baza interpretarii rationale a tezei finale a art. 492 Cod civil ca, dobandind un drept de proprietate asupra constructiei, in patrimoniul detinatorului acestuia se naste ope legis un drept de superficie, constand in dreptul de proprietate asupra constructiei si de folosinta asupra terenului, pe durata existentei constructiei.
O asemenea solutie a fost adoptata in mod constant in ipoteza edificiilor ridicate de soti pe terenul proprietatea exclusiva a unuia dintre ei, deci bun propriu al acestuia, considerate bunuri comune ale sotilor, sotul neproprietar al terenului devenind titular al unui drept de superficie, instantele urmand decizia de indrumare nr. 19/1960 a fostului Tribunal Suprem, precum si in cazul strainilor care au dobandit constructii anterior intrarii Romaniei in Uniunea Europeana.
4. In raport de cele aratate anterior, se constata ca reclamanta justifica legitimarea procesuala activa atat pe capatul de cerere privind recunoasterea dreptului de superficie, imprejurare ce are drept consecinta directa si retinerea caracterului intemeiat al fondului pretentiilor sale, cat si pe cel privind recunoasterea dreptului de servitute, in calitate de titulara a dreptului de proprietate asupra fondului dominant (cele doua depozite).
II. In ceea ce priveste motivul de apel privind aplicarea gresita a dispozitiilor art. 616 Cod civil, Curtea retine ca potrivit acestui text de lege:  „Proprietarul al carui loc este infundat, care nu are nicio iesire la calea publica, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu indatorire de a-l despagubi in proportie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”.
Potrivit art. 617: „Trecerea trebuie regulat facuta pe partea ce ar scurta calea proprietarului fondului inchis, ca sa iasa la drum”, iar conform art. 618: „Cu toate acestea trebuie a se alege trecerea prin locul ce ar pricinui o mai putina paguba acelui pe al carui loc trecerea urmeaza a fi deschisa”.
De aceea, la stabilirea servitutii trebuie sa se aiba in vedere nu numai interesul proprietarului fondului dominant, ci si interesul celui care va suporta consecintele servitutii.
Contrar sustinerilor apelantei, dovada inexistentei accesului la drumul public s-a facut prin expertiza efectuata in cauza de expertul desemnat de catre instanta, A.D., concluziile sale pe acest aspect coincizand cu cele ale expertului parte al apelantei parate, G.V., inclusiv cu privire la caile de acces identificate in concret, care constituie anexa nr. 26 la raportul depus de acesta din urma.
Pe de alta parte, chiar admitand ca fondul aservit este cuprins in perimetrul de dezvoltare al A.I. H.C. - Bucuresti, conform art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 64/1999, desi nu au fost administrate dovezi in acest sens, aceasta imprejurare nu ar constitui un impediment in recunoasterea unui drept de servitute, deoarece acest dezmembramant al dreptului de proprietate nu constituie o investitie in sensul art. 3 alin. 2.
III. Neintemeiat este si motivul de apel referitor la respingerea cererii reconventionale, intrucat, conform celor expuse anterior, dreptul de superficie constituie o derogare de la regula inscrisa in art. 492 Cod civil, norma care consacra, in prima sa teza, dreptul de accesiune imobiliara.
Fata de aceste considerente, retinand temeinicia si legalitatea hotararii primei instante, in temeiul art. 296 Cod procedura civila, Curtea urmeaza sa respinga apelul ca nefondat.
De asemenea, in temeiul art. 298 si 274 Cod procedura civila, Curtea constata ca apelanta, care se afla in culpa procesuala, este obligata sa plateasca intimatei cheltuielile de judecata, reprezentand onorariul avocatului angajat. Curtea va face in acelasi timp si aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedura civila, astfel ca va obliga apelanta sa suporte numai o parte din cheltuielile efectuate in cauza de partea adversa, considerate necesare si cu caracter rezonabil, respectiv 3.500 lei din totalul de 5.950 lei, achitat de catre intimata avocatului sau. Au fost avute in vedere, pe de o parte, timpul si volumul de munca solicitate pentru redactarea intampinarii, stabilite in raport de imprejurarea ca rationamentul apelantei si respectiv apararea intimatei sunt construite, in esenta, pe aceleasi elemente invederate si in fata primei instante, iar pe de alta parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regula de avocati pentru cauze cu un grad de dificultate asemanator.