Contract de mandat pentru incheiere contracte de asigurare. Dreptul mandatarului de a primi de la mandant comisioanele de asigurare. Incidenta prescriptiei extinctive.

DOMENIUL: Litigii cu profesionistii.
Contract de mandat pentru incheiere contracte de asigurare. Dreptul mandatarului de a primi de la mandant comisioanele de asigurare. Incidenta prescriptiei extinctive.

A. Trebuie avute in vedere dispozitiile art.2 lit. c) din Legea 32/2000, potrivit carora brokerii de asigurare (cum este cazul reclamantei-intimate) desfasoara activitate de intermediere in asigurari, in schimbul unei comision/remuneratii, contractul de mandat nr.201/19.02.2007 incheiat cu apelanta-parata avand ca obiect tocmai acest tip de activitate.
B. Prin dispozitiile art.952 alin.2 din Codul Comercial – 1887, s-a instituit un termen special, care isi gaseste aplicabilitatea in raport de dispozitiile art.26 din Decretul 167/1958, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Astfel, termenul de prescriptie in speta nu se calculeaza prin raportare la art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, ci la disp. art. 952 din C.com care indica un termen special de prescriptie de 2 ani pentru actiunea mijlocitorilor in ce priveste plata drepturilor lor.
De asemenea, rationamentul instantei de apel, in sensul ca inceputul prescriptiei este conditionat de emiterea facturii de catre insasi creditoare a obligatiei neachitate, precum si de termenul de 5 zile stipulat contractual pentru plata facturii, este gresit.
Legea stabileste inceputul prescriptiei pentru cazul cand a prevazut si un termen special de prescriptie. Astfel, in ce priveste actiunile intermediarilor, prescriptia curge din ziua terminarii afacerii (art. 952 alin. 2 Cod comercial).

(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 1913 din 14.11.2014)

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti   la data de 21.11.2012, sub nr. 55543/299/2012, reclamanta SC B B-B A SRL a solicitat obligarea paratei S.C G S.A la plata sumei de 130.146,90 lei, reprezentand contravaloarea facturii nr.1006/29.12.2011 emisa de reclamanta in temeiul contractului de mandat nr. 209/19.02.2007, a penalitatilor de intarziere aferente facturii nr. 1006/29.12.2011, ce se vor calcula prin aplicarea procentului stabilit contractual de parti de 0,5% pe zi de intarziere din suma de 130746,90 lei, de la data introducerii prezentei cereri de chemare in judecata si pana la data efectiva a platii acestei sume de catre parata, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta civila nr. 15442/4.07.2013 Judecatoria Sectorului  1 Bucuresti a respins  exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, invocata de parata, ca neintemeiata, a admis  cererea formulata de reclamanta S.C. B B-B A R S.R.L. in contradictoriu cu parata S.C. G S.A., a obligat parata la plata catre reclamanta a sumei de 130.746,90 lei, reprezentand contravaloarea facturii nr. 1006/29.12.2011, precum si a penalitatilor de intarziere aferente, de 0,5% pe zi de intarziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare in judecata (21.11.2012) si pana la data platii integrale a debitului si a obligat  parata la plata catre reclamanta a cheltuielilor de judecata, in cuantum de 1240 lei.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut ca sfera de aplicare a dispozitiilor art.3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 este clar delimitata si se refera exclusiv la raporturile juridice ce izvorasc din asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurator si asigurat, asiguratorului cu contractantul asigurarii (pentru situatiile in care contractantul si asiguratul sunt persoane diferite), asiguratului cu persoana cuprinsa in asigurare, asiguratorului cu beneficiarul asigurarii.
Prin urmare, termenul special de prescriptie de 2 ani prevazut de dispozitiile legale este aplicabil numai situatiilor aratate, decurgand din raportul generic asigurator – asigurat.
Or, factura ce face obiectul cauzei a fost emisa in temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind incheierea politelor de asigurare, si, in consecinta, termenul special de prescriptie nu este aplicabil, ci devine aplicabil termenul general de prescriptie, de 3 ani, prevazut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958. 
Prin Decizia civila nr.170A de la 14 Aprilie 2014 a Tribunalului Bucuresti -Sectia a-VI-a Civila, s-a respins apelul formulat de apelanta-parata SC G A SA impotriva sentintei civile nr. 15443/04.07.2013, pronuntata de Judecatoria Sector 1, in dosarul nr. 55543/299/2012.
Instanta de apel motiveaza ca prima instanta a apreciat ca sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, insa nu este aplicabil in cauza termenul special de prescriptie de 2 ani prevazut de dispozitiile legale, valabil numai situatiilor decurgand din raportul generic asigurator – asigurat. Factura ce face obiectul cauzei a fost emisa in temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind incheierea politelor de asigurare, si, in consecinta, termenul special de prescriptie nu este aplicabil, ci este incident termenul general de prescriptie, de 3 ani, prevazut de art. 3 alin 1 din Decretul 167/1958.
Referitor la momentul de la care incepe sa curga acest termen de prescriptie, tribunalul respinge sustinerea apelantei, in sensul ca dreptul la actiune care vizeaza comisioanele din prime de asigurare aferente lunii martie 2010 s-ar fi nascut in luna aprilie 2010.
Astfel, in mod temeinic instanta de fond a observat ca scadenta obligatiei de plata este prevazuta in contract, respectiv 5 zile de la primirea facturii de catre parata. In consecinta, termenul de prescriptie nu era implinit la data introducerii cererii de chemare in judecata (21.11.2012, conform vizei de inregistrare a cauzei). 
Insa, asa cum in mod corect observa si instanta de fond, chiar si conform punctului de vedere al paratei in sensul ca termenul de prescriptie a inceput sa curga in martie sau aprilie 2010, acesta nu s-ar fi implinit la data introducerii cererii de chemare in judecata.
Mai mult decat atat, retine tribunalul faptul ca in contractul de mandat incheiat intre parti nu a fost stipulat un termen pentru emiterea facturilor si ca in cauza sunt aplicabile prevederile art. 102 din Legea nr. 71/2011, conform carora „contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea sa”.
Referitor la critica formulata de apelanta prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 07.04.2014, conform careia in cauza de fata s-ar aplica termenul de prescriptie de 2 ani prevazut de art. 952 C.com., avand in vedere faptul ca acest motiv a fost expus abia in etapa dezbaterilor, el nu a fost analizat de instanta ca atare, nefacand obiectul investirii instantei in conditiile legii.
 In ceea ce priveste critica adusa de apelanta in sensul ca instanta de fond a interpretat gresit situatia de fapt, neluand in considerare un element esential in cauza, si anume ca politele incheiate intre asigurator si T L (pentru care se solicita comision) nu mai erau in vigoare, tribunalul o apreciaza ca fiind neintemeiata.
La art. 10.4 teza a II-a din cuprinsul aceluiasi contract, partile au stabilit ca „in caz de reziliere sau incetare a prezentului contract, partile se obliga sa-si regularizeze prestatiile reciproce asumate pana la expirarea contractelor de asigurare”.
In mod corect, prima instanta a retinut ca potrivit inscrisurilor depuse la dosar, la data incetarii contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, era in vigoare un numar foarte mare de polite de asigurare intermediate de reclamanta anterior revocarii mandatului si ca respectivele polite de asigurare depuse la dosar au fost incheiate pe perioade cuprinse intre 1 si 5 ani.
In aceste conditii, societatea parata datoreaza reclamantei, chiar dupa incetarea contractului de mandat, comisioanele din primele de asigurare aferente politelor de asigurare incheiate prin intermediul reclamantei, anterior datei de 04.03.2010, si pe care le-a incasat parata.
De altfel, in cuprinsul  art. 4.2 din conventia partilor se face referire in mod clar la  „primele incasate si efectiv virate la asigurator”.
Prin urmare, nu prezinta relevanta in cauza de fata, sub aspectul sumelor datorate de parata, faptul ca ulterior s-a solicitat reclamantei sa nu mai intermedieze nicio polita de asigurare in care T L IFN SA va avea calitatea asigurat sau beneficiar si sa nu mai efectueze niciun fel de activitate in legatura cu politele de asigurare in care societatea T L este parte.
Coroborand datele facturii nr. 1006/29.12.2011 cu borderourile atasate acesteia, instanta de apel retine ca reclamanta a facut dovada creantei sale. De altfel, la dosarul cauzei sunt depuse si alte facturi emise in desfasurarea raporturilor dintre parti, in aceeasi modalitate de lucru.
In consecinta, date fiind aspectele expuse mai sus, fata de care si restul apararilor apelantei sunt neintemeiate, prin raportare la probatoriul administrat in cauza, Tribunalul apreciaza ca prima instanta a procedat la o corecta stabilire a situatiei de fapt, coroborare a probele administrate in primul ciclu procesual si o aplicare pertinenta a dispozitiilor legale incidente in materie.
Recurenta G A S.A.,in temeiul art. 299, 3021, 303 si 304 punctele (7), (8) si (9) C.pr.civ., a solicitat modificarea deciziei recurate, in sensul admiterii apelului sau si schimbarea in tot a sentintei primei instante, cu consecinta respingerii cererii de chemare in judecata ca netemeinica si nelegala.
In sustinerea recursului se arata ca instantele de fond si de apel nu au facut corecta aplicare a prevederilor legale in materia prescriptiei extinctive si a legislatiei conexe (motiv de recurs prevazut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.
Atat instanta de fond cat si instanta de apel au retinut ca in speta sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat.
Or, asa cum a stabilit ICCJ prin decizia de recurs in interesul legii nr. 1/2014. prescriptiile extinctive aflate sub reglementarea Decretului nr. 167/1958 continua sa fie considerate de ordine publica si, in consecinta, raman supuse dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor carora atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate pot invoca exceptia prescriptiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 1 octombrie 2011.
Instanta de apel nu a analizat aplicarea art. 952 din Codul comercial, desi a fost invocat expres, argumentand ca „acest motiv a fost expus abia in etapa dezbaterilor".
Instanta de apel a retinut ca „factura care face obiectul cauzei a fost emisa in temeiul unui contract de mandat, brokerul (reclamanta) intermediind incheierea politelor de asigurare‘‘, calificand astfel in mod corect relatiile dintre parti ca fiind de intermediere / mijlocire, adica exact tipul de contract vizat de art. 952 din Codul comercial, astfel ca acest articol este deplin aplicabil in speta.
Notiunea „terminarea afaceri‘ trebuie interpretata in sensul incheierii contractului mijlocit de intermediar; in cazul de fata, este vorba de incheierea contractelor de asigurare pretins intermediate de B B intre G si asigurati. in mod subsidiar, se poate considera ca „terminarea afacerii" in cazul platii in rate este si fiecare scadenta de plata a ratei, iar cum primele invocate de B B se refera la luna martie 2010, rezulta ca termenul de prescriptie a inceput sa curga de la finele lunii martie 2010, el fiind expirat deja la data introducerii actiunii in noiembrie 2012.
Argumentul reclamantei-intimate conform caruia termenul de prescriptie nu a inceput sa curga decat la data de 15 ianuarie 2012 (5 zile de la comunicarea facturii nr. 1006/29.12.2011 care a avut loc pe data de 9 ianuarie 2012), argument acceptat de instantele de fond si apel, nu poate fi primit pentru mai multe motive:
Reclamanta speculeaza faptul ca in Contractul de mandat nr. 201/19.02.2007 nu este specificat un termen de emitere a facturii si, in aceste conditii, considera ca era indreptatita sa emita facturile oricand, argument cu care instanta de apel pare a fi de acord.
Conform art. 970 Cod civil, contractul se completeaza si cu uzantele sau practicile in materie, aspect care nu a fost insa analizat. Astfel, s-au stabilit relatii neechivoce intre parti, potrivit carora emiterea facturilor se facea lunar, in luna urmatoare celei de referinta. O astfel de practica este concordanta si cu uzantele in materie (in relatiile dintre brokeri si asiguratori comunicarea se face de regula lunar) si cu prevederile art. 155 din Codul fiscal in vigoare in 2010 care impunea ca facturile pentru prestari servicii sa fie emise pana cel tarziu in ziua a 15-a a lunii urmatoare celei in care serviciile respective au fost prestate.
Comunicarea facturii litigioase cu o intarziere de aproape doi ani - factura aferenta lunii martie 2010 comunicata Asiguratorului in ianuarie 2012 - reprezinta un eveniment cu totul  neobisnuit fata de relatiile stabilite intre parti. Intarzierea este imputabila exclusiv reclamantei si este inacceptabil ca in cazul de fata reclamanta sa se prevaleze tocmai de aceasta intarziere pentru a sustine ca termenul de prescriptie nu a inceput sa curga decat la scadenta facturilor emise cu o intarziere considerabila.
Or, asa cum in mod judicios a fost retinut de doctrina de specialitate, inceputul prescriptiei extinctive nu poate ramane la latitudinea partii interesate care ar putea zadarnici actiunea prescriptiei extinctive prin introducerea unor clauze care ar amana sine die inceputul prescriptiei sau, dupa caz, ar fixa inceputul prescriptiei la o data care ar depinde exclusiv de vointa uneia dintre parti.
Instanta de apel nu motiveaza un aspect esential in cauza, si anume ca politele pentru care se solicita comision nu mai erau in vigoare in martie 2010 (motiv de recurs prevazut la art. 304 punctul (7) C.pr.civ.), interpreteaza gresit actul juridic dedus judecatii (motiv de recurs prevazut la art. 304 punctul (8) C.pr.civ.) si nu face aplicarea corecta a legii, in speta a art. 201 din Legea nr. 136/1995, care prevedea dreptul asiguratului de a denunta unilateral politele de asigurare (motiv de recurs prevazut la art. 304 punctul (9) C.pr.civ.)
Asa cum s-a subliniat pe tot parcursul procesului, motivul pentru care s- a refuzat plata,incepand cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare aferente politelor de asigurare invocate de B B, nu se intemeiaza pe incetarea Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007, ci pe incetarea contractelor de asigurare aferente politelor respective.
Politele invocate de reclamanta au incetat prin denuntarea lor unilaterala de catre asiguratul T L la data de 15 februarie 2010, posibilitatea de denuntare unilaterala a contractelor de asigurare fiind recunoscuta de art. 201 din Legea nr. 136/1995 (in varianta in vigoare in 2010), si aceasta independent de faptul ca ar fi fost incheiate direct sau prin intermediar. Mai mult, in acest din urma caz, legea nu prevede necesitatea ca intermediarul sa fie de acord cu incetarea politelor, incetarea putand surveni la simpla vointa a asiguratului.
Or, instanta de fond a omis sa se pronunte pe acest aspect iar instanta de apel s-a marginit la a mentiona ca „nu este pertinent nici motivul invocat de apelanta, conform caruia a refuzat plata incepand cu luna martie 2010 a comisioanelor din primele de asigurare, intrucat au incetat chiar contractele de asigurare aferente politelor respective‘".
Ceea ce instanta de apel omite sa explice este discrepanta vizibila dintre borderourile atasate facturii litigioase si borderourile atasate facturii nr. 473/20.04.2010 (prima factura pentru aceeasi perioada de referinta), respectiv dintre borderourile atasate facturii litigioase si borderourile atasate unor facturi precedente, desi acestea au fost depuse la dosar. La simpla examinare a acestora reiese ca borderourile atasate facturii litigioase nr. 1006/29.12.2011, nu cuprind toate elementele din care sa reiasa creanta pretinsa, contrar celorlalte borderouri atasate facturii 473/20.04.2010 sau facturilor anterioare lunii martie 2010.
in ceea ce priveste motivul cu privire la neincasarea primelor de asigurare, acesta a fost invederat in fata instantei de fond si a fost detaliat in concluziile scrise depuse inainte de pronuntarea sentintei de catre prima instanta. Astfel, nu se poate sustine ca este un motiv invocat direct in apel. Invocarea motivului cum ca reclamanta-intimata nu a facut dovada ca primele de asigurare asupra carora pretinde comision ar fi fost incasate de G, reprezinta un motiv sau mijloc de aparare, care nu tinde la modificarea obiectului cererii, astfel incat el trebuia analizat chiar daca ar fi fost invocat direct in apel.
Acelasi rationament trebuie aplicat si in ceea ce vizeaza solicitarea din subsidiar, care vizeaza aplicarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele masuri pentru intarirea disciplinei contractuale (in vigoare la data incheierii Contractului de mandat nr. 201/19.02.2007), potrivit caruia totalul penalitatilor pentru intarziere in decontare nu poate depasi cuantumul sumei asupra careia respectivele penalitati sunt calculate, si acesta fiind un mijloc de aparare care tinde sa limiteze pretentiile reclamantei-intimate si nu sa modifice obiectul cererii, calitatea partilor sau cauza dedusa judecatii. O astfel de solicitare are la baza tot un mijloc de aparare, permis de art. 292 si 294 C.pr.civ., formulat in subsidiar fata de apararea principala care tindea la netemeinicia cererii formulate in principal plus a penalitatilor, el vizand limitarea penalitatilor in cazul in care apararea principala nu este retinuta de instanta.
Recursul a fost declarat in termen legal, fiind achitate taxele judiciare de timbru prevazute de lege.
Intimata B B A SRL a depus la dosar intampinare, solicitand respingerea recursului ca neintemeiat.
In esenta, se sustine ca instanta de apel in mod corect a analizat exceptia prescriptiei materiale invocata de catre parata avand din vedere doar motivarea acesteia intemeiata pe dispozitiile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, nu si pe dispozitiile art. 952 din Codul comercial, care au fost invocate de catre parata in sustinerea acestei exceptii abia in etapa dezbaterilor in fata instantei de apel. Prevederile art. 952 din Codul com. nu se aplica prezentei spete.
In mod evident, prin textul de lege mai sus citat este reglementata prescriptia actiunilor a caror executare nu este afectata de vreo modalitate (termen si/sau conditie), ci cu executare instantanee, la „terminarea afacerii" de catre mijlocitor, insa, in speta de fata, partile au stabilit contractual ca obligatia de plata a comisionului sa fie exigibila dupa trecerea unui anumit termen, pe care partile l-am prevazut in mod expres in art. 4.2 din contractul de mandat nr. 201/19.02.2007: „Comisioanele vor fi platite in contul Brokerului in termen de 5 zile lucratoare de la primirea facturilor".
Contractele de asigurare incheiate prin intermediul B B nu au incetat, avand in vedere ca toate caracteristicile politelor negociate au fost pastrate si dupa data de 15.02.2010, modificarea intervenind doar in modul in care T L si G au inteles sa se raporteze la aceste polite, considerandu-le incepand cu data de 15.02.2010 ca fiind emise in baza protocolului de colaborarea incheiat intre cele 2 societati. Este fara putinta de tagada ca modul de raportare al T L si G la politele de asigurare care fac obiectul prezentului dosar nu poate fi opus intimatei, care nu este parte a acestor conventii, ceea ce importa in cauza fiind faptul ca in mod evident vechile polite de asigurare au continuat sa-si produca toate efectele si dupa data de 15.02.2010, avand in vedere ca politele care s-au derulat intre T L si G dupa data mentionata mai sus, si-au pastrat toate caracteristicile negociate.
Nu au fost administrate probe noi in recurs, recurenta depunand la dosar doar extrase din jurisprudenta.
Analizand actele dosarului in limitele recursului formulat, in temeiul art. 304 din V.C.pr.civ, Curtea constata si retine urmatoarele:
Intre societatea A SA (absorbita ulterior de apelanta parata G A SA) si reclamanta intimata B B–B A SRL s-a incheiat un contract de mandat nr. 201/19.02.2007, avand ca obiect negocierea de contracte de asigurare ale asiguratorului pentru clientii brokerului (reclamanta-intimata), stabilindu-se si ca relatia dintre asigurator si asigurat (clientul brokerului) se va derula exclusiv prin intermediul brokerului, iar dovada executarii mandatului de catre broker se face prin mandatul clientului, urmand ca politele intermediate sa fie  semnate si stampilate atat de catre asigurator, cat si de reprezentantii brokerului.
In art.4 din contract s-a convenit obligatia asiguratorului de a plati brokerului comisioanele cuvenite, in termen de 5 zile lucratoare de la primirea facturilor, pentru primele incasate si efectiv virate la asigurator.
Apelanta a transmis ulterior notificarea nr. E 1173/4.03.2010 reclamantei-intimate privind incetarea relatiilor contractuale.
Sub acest aspect, art.10.4 din contract, stipula ca, in caz de incetare a contractului, partile se obligau sa-si regularizeze prestatiile reciproce asumate pana la expirarea contractelor de asigurare.
Reclamanta-intimata a chemat in judecata parata-apelanta pentru pretentiile in suma de 130.746,90 lei la care se adaugau penalitatile de intarziere, reprezentand comisioane de asigurare neachitate aferente lunii martie 2010, conform facturii nr.1006/29.12.2011, comunicata paratei apelante in data de 9.01.2012.
Aceasta factura viza comisioanele aferente politelor incheiate de asigurator pentru portofoliul T L IFN SA, polite incheiate pentru autovehiculele care faceau obiectul contractelor de leasing incheiate de T L cu clientii sai, utilizatorii in contracte de leasing, T L avand calitatea dubla de asigurat si beneficiar al asigurarii.
Apelanta a refuzat la plata factura nr.1006/29.12.2011, intrucat viza comisioanele lunii martie 2010, considerand ca acestea nu erau datorate, din moment ce inca din data de 15 februarie 2010, T L solicitate incetarea politelor de asigurare si incetarea activitatilor de intermediere a unor noi polite de asigurare, precum si de administrare a contractelor de asigurare in curs, precum si de incasare a primelor de la utilizatori de catre B B–B A SRL (reclamanta-intimata).
Instanta de apel nu a facut o corecta aplicare a prevederilor legale in ce priveste prescriptia extinctiva, exceptie invocata de catre parata apelanta atat in fata primei instante, cat si in apel, exceptie care a primit o solutionare gresita, cu consecinta respingerii gresite a apelului, motiv de recurs prevazut de art.304 pct.9 din V.C.pr.civ.
Instantele de fond au considerat ca in speta nu erau aplicabile dispozitiile art.3 alin.2 din Decretul 167/1958, care prevedea un termen special de prescriptie de 2 ani pentru raporturile specifice de asigurare, doar intre asigurator si asigurat, ci termenul general de 3 ani prev. de art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, aplicabil si in materie comerciala.
In cauza, contractul incheiat era supus dispozitiilor codului civil 1864 si legislatiei comerciale aplicabile inainte de intrarea in vigoare a Noului Cod civil, in raport de dispozitiile Deciziei nr.1/2014 de admitere a unui recurs in interesul legii, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, fiind aplicabile dispozitiile art.18 din Decretul 167/1958 astfel incat, atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate puteau invoca exceptia prescriptiei indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 1.10.2011.
Prin dispozitiile art.952 alin.2 din Codul Comercial – 1887, s-a instituit un termen special, care isi gaseste aplicabilitatea in raport de dispozitiile art.26 din Decretul 167/1958, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Astfel, termenul de prescriptie in speta nu se calculeaza prin raportare la art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, ci la disp. art.952 din C.com care  indica un termen special de prescriptie de 2 ani pentru actiunea mijlocitorilor in ce priveste plata drepturilor lor.
De asemenea, rationamentul instantei de apel, in sensul ca inceputul prescriptiei este conditionat de emiterea facturii de catre insasi creditoare a obligatiei neachitate, precum si de termenul de 5 zile stipulat contractual pentru plata facturii, este gresit.
Legea stabileste inceputul prescriptiei pentru cazul cand a prevazut si un termen special de prescriptie. Astfel, in ce priveste actiunile intermediarilor, prescriptia curge din ziua terminarii afacerii (art.952 alin.2 Cod comercial).
In ce priveste aplicabilitatea dispozitiilor speciale ale art.952  din C. comercial privind prescriptia extinctiva, trebuie sa avem in vedere dispozitiile art.2 lit.c) din Legea 32/2000, potrivit carora brokerii de asigurare (cum este cazul reclamantei-intimate) desfasoara activitate de intermediere in asigurari, in schimbul unei comision/remuneratii, contractul de mandat nr.201/19.02.2007 incheiat cu apelanta-parata avand ca obiect tocmai acest tip de activitate.
Instanta de apel a retinut ca scadenta obligatiei de plata a fost prevazuta contractual la art.4.2., respectiv la 5 zile de la primirea facturii de catre parata-apelanta.
Ceea ce nu observa instanta de apel este ca termenul de 5 zile de la data primirii facturii este un termen suspensiv in favoarea  debitorului obligatiei de plata, respectiv in favoarea  apelantei-parate si nu in favoarea creditorului, respectiv a reclamantei intimate, si de care nu se poate prevala aceasta, termenul insusi de 5 zile fiind conditionat de emiterea facturii de catre creditoare, pentru care partile nu au stipulat niciun termen special.
Nefiind stipulat contractual niciun termen ori o conditie, se aplica dispozitiile legale care stipuleaza expres momentul inceperii prescriptiei ca fiind legat de „ziua terminarii afacerii”.
Prin urmare, emiterea facturii in litigiu de catre reclamanta-intimata creditoare pentru comisioanele aferente lunii martie 2010 tocmai in data de 29.12.2011, comunicata apelantei-parate in data de 11.01.2012, nu este de natura sa impiedice curgerea termenului de prescriptie, potrivit dispozitiilor speciale ale art.952 Cod comercial, reclamanta intimata neputand invoca propria culpa si, deci, nici sa ii profite propria pasivitate.
In ce priveste stabilirea momentului de la care incepe sa curga prescriptia in speta, trebuie sa se porneasca de la natura pretentiilor solicitate de catre reclamanta-intimata si anume, comisioanele aferente lunii martie 2010, care se calculau prin raportare la primele de asigurare incasate de asigurator (apelanta) in luna martie 2010.
Art.155 din Codul fiscal, astfel cum era in vigoare la data respectiva, impunea ca facturile pentru prestari servicii sa fie emise pana cel tarziu in ziua a 15-a a lunii urmatoare celei in care serviciile respective au fost prestate.
Prin urmare, fiind vorba de comisioanele aferente ratelor incasate de asigurator in cursul lunii martie 2010, rezulta ca prescriptia incepe sa curga din luna urmatoare, respectiv aprilie 2010.
Chiar din actele dosarului rezulta ca in derularea contractului de mandat in speta, emiterea facturilor se facea lunar, in luna urmatoare celei de referinta, in conformitate si cu uzantele  in materie. Chiar reclamanta-intimata a emis in ce priveste comisioanele datorate de apelanta-parata pentru aceeasi perioada, respectiv martie 2010, insa cu privire la alti clienti din portofoliu decat T L IFN SA (care formeaza obiectul litigiului in speta), factura nr.473 in data de 20 aprilie 2010, care a si fost achitata in totalitate de catre apelanta.
Incepand sa curga termenul de prescriptie din aprilie 2010, actiunea fiind introdusa la data de 21 noiembrie 2012, rezulta ca a fost depasit termenul de 2 ani prevazut de art.952 din Codul comercial.
In ce priveste incalcarea dispozitiilor art.292 alin.1 din Vechiul Cod procedura civila invocata prin intampinare, Curtea constata ca recurenta a formulat ca atare un motiv de apel distinct, criticand gresita solutionare a exceptiei prescriptiei de catre prima instanta, invocarea dispozitiilor art.952 din Codul comercial ulterior, in etapa dezbaterilor, neavand efectul decaderii din dreptul de a invoca acest temei de drept, intrucat pe de o parte, instanta de apel era cea chemata sa analizeze si sa dea o calificare juridica corecta spetei si sa stabileasca temeiul legal aplicabil in baza caruia sa se analizeze incidenta prescriptiei, iar pe de alta parte, prescriptia era o exceptie de ordine publica, care putea fi invocata indiferent de stadiul procesual, potrivit Deciziei RIL nr.1/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite.
Pentru aceste considerente, constatand ca nu mai este utila cercetarea celorlalte motive de recurs, in temeiul art.304 pct.9 din Vechiul Cod procedura civila raportat la art.312 din Noul Cod pr.civila, Curtea a admis recursul, a modificat decizia si a admis apelul paratei, a schimbat sentinta apelata in temeiul art.295 si 297 din Vechiul Cod pr.civ. in tot, in sensul ca a admis in conformitate cu dispozitiile art.137 alin.2 si art.952 Cod com. exceptia prescriptiei extinctive invocata de parata si a respins actiunea reclamantei ca prescrisa.