Actiune in constatare clauze abuzive

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
In data de 01.08.2008, reclamantul a incheiat cu parata contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, avand ca obiect suma de 115.000 euro pe o perioada de 360 de luni. Scopul acestui imprumut a fost achizitionarea imobilului situat in M. B., Str. B.,  nr…. , et…., ap….., sector 2.
Legea aplicabila acestui contract de credit este Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare. Astfel, conform art.11.2 din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008: „Prezentul contract s-a incheiat in conformitate cu prevederile Legii nr.190/1999 cu modificarile ulterioare, privind creditul ipotecar, precum si a normelor de aplicare.”
Prin acelasi contract, la art.2 pct.2.2., s-a instituit in sarcina reclamantului obligatia de achitare a ’’cheltuielilor directe in suma de 1.150 euro, care reprezinta cheltuieli aferente intocmirii dosarului’’ si care ”vor fi platite de catre Client la data semnarii Contractului.”
Se mai retine de catre instanta ca in speta sunt aplicabile in speta si prevederile Legii nr.193/2000.
In primul rand, instanta apreciaza ca se impune calificarea nulitatii care sanctioneaza o eventuala clauza abuziva, respectiv daca nulitatea este relativa sau absoluta.
Desi este adevarat ca Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sanctiune, anularea clauzelor cu caracte abuziv, ci inopozabiiitatea (sau ineficacitatea) acestora in raport cu consumatorul, insa, asa dupa cum se va arata mai jos, regimul juridic al acestei sanctiuni este practic identic cu al nulitatii absolute, acest lucru decurgand din practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene.
Astfel, in ceea ce priveste natura interesului protejat, norma respectiva ocroteste un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul ca legea ocroteste o categorie generica, aceea a consumatorilor, si nu o persoana particulara, strict determinata.
Legea nr.193/2000 nu reprezinta decat transpunerea in legislatia romaneasca a Directivei nr.93/13/CEE, or, potrivit jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, dispozitiile acestei directive sunt de ordine publica (cauza Mostaza Claro).
Tot in acest sens, in cauza C-76/10 Pohotovost‘ s.r.o. Vs Iveta Cor?kovská, in considerentul nr.50 s-a precizat ca „data fiind natura si importanta interesului public pe care se intemeiaza protectia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigura consumatorilor, art.6 din acesta trebuie sa fie considerat ca o norma echivalenta cu normele nationale care ocupa, in cadrul ordinii interne, rangul de ordine publica.
In acelasi sens, in cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara din oficiu, ca nule clauzele abuzive ale unui contract, aratand totodata ca aceasta putere „se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele".
Asa dupa cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulate de catre reclamant, aceasta nu se refera la vicierea consimtamantului, ci la constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contractul de credit, or, dupa cum s-a aratat mai sus, consecinta constatarii caracterului abuziv al unei clauze este echivalenta cu constatarea nulitatii absolute a acesteia, nefiind aplicabila sanctiunea existenta in cazul nulitatii relative si anume anularea clauzei respective.
Dupa cum s-a aratat mai sus, potrivit jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene, care, potrivit dispozitiilor constitutionale si ale Tratatului de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, este obligatorie pentru instantele romanesti, exista un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, sa nu-si produca efectele, recunoscand judecatorului national puterea de a le declara nule.
In ceea ce priveste fondul cauzei, instanta constata ca actiunea reclamantului este intemeiata si urmeaza a fi admisa, pentru urmatoarele considerente:
In primul rand se impune precizatea ca, avand in vedere ca incheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat in vigoare), raporturile juridice dintre parti sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art.6 alin.(2) din Codul civil din 2009 si art.3 si art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.
Se invoca de catre parata excluderea verificarii de catre instante a clauzei de la art.2 pct.2.2. din contract din perspectiva caracterului abuziv, in conditiile in care aceasta face parte din obiectul contractului, a fost negociata si nu a produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei-credinte. In ceea ce priveste aceste aspecte, instanta va efectua o analiza a conditiilor enuntate.
Referitor la notiunea de „consumator", se constata ca art.2 din Legea nr.193/2000, asa cum a fost modificata, a preluat definitia data de art. 2 alin.(1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind aceasta calitate oricarei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin incheierea contractului de consum, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale.
Prin urmare, protectia asigurata atat de norma interna, cat si de cea comunitara, vizeaza in mod direct persoana fizica ori grupul de persoane fizice care, prin opozitie cu profesionistul, actioneaza in afara activitatii sale profesionale, legea fiind destinata a ocroti persoanele anterior mentionate si care nu actioneaza in scopul obtinerii unui profit. Ratiunea reglementarilor este comuna, respectiv de protejare a consumatorului care se afla intr-o situatie de inferioritate fata de profesionist atat in ceea ce priveste puterea de negociere, cat si nivelul de informare.
Raportat la contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, reclamantul are calitatea de consumator, fiind persoana fizica ce a contractat un credit ipotecar.
Art. 6 alin. (4) din lege transpune art.4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE si are urmatorul continut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil".
Contrar opiniei paratei, instanta retine ca in jurisprudenta Curtii de Justitie de la Luxemburg, in interpretarea normelor relevante din directiva, Curtea a subliniat de mai multe ori ca instanta nationala este competenta a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobanda anuala efectiva, dobanda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului.
Cu titlu de exemplu, in considerentele Curtii, expuse in hotararea pronuntata in cauza C-472/10 Invitel, se arata ca: „In conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din directiva, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de-o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil. Aceasta excludere nu se poate insa aplica in cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.”
In continuare, s-a precizat ca este de competenta instantei nationale sa aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care figureaza in conditiile contractelor incheiate cu consumatorii de catre un vanzator sau un furnizor si care prevede costuri aferente serviciului care trebuie furnizat, fara a descrie in mod explicit modalitatea in care sunt stabilite respectivele costuri, in cadrul acestei aprecieri urmand a verifica „in special daca, tinand seama de toate clauzele care figureaza in conditiile generale ale contractelor incheiate cu consumatorii din care face parte clauza in litigiu, precum si de legislatia nationala care prevede drepturile si obligatiile care s-ar putea adauga celor prevazute de conditiile generale in cauza, sunt specificate intr-un limbaj clar si inteligibil metoda in conformitate cu care variaza costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variatii si, dupa caz, daca consumatorii au dreptul sa puna capat contractului.”
In hotararea pronuntata in cauza C-76/10 Pohotovos? s.r.o., Curtea a aratat: „revine instantei nationale in cauza, avand in vedere toate imprejurarile care insotesc incheierea contractului, obligatia de a stabili daca o clauza dintr-un contract de credit precum cea din speta, care prevede in sarcina consumatorului, potrivit constatarilor efectuate de aceasta instanta, o penalitate intr-un cuantum disproportionat de mare, trebuie considerata abuziva in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13. In cazul unui raspuns afirmativ, revine acestei instante sarcina de a stabili toate consecintele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura ca respectiva clauza nu creeaza obligatii pentru consumator.”
In aceeasi speta, referindu-se la lipsa mentionarii DAE intr-un contract de credit de consum, Curtea a statuat ca instanta nationala „are posibilitatea de a aprecia, chiar din oficiu, daca omiterea mentionarii DAE in clauza privind costul respectivului credit poate conferi acestei clauze un caracter abuziv in sensul articolelor 3 si 4 din Directiva 93/13.”
In cauza C-453/10 Jana Pereni?ová si Vladislav Pereni?, Curtea a retinut in considerentele hotararii, referindu-se la un contract de credit de consum standardizat in care s-a mentionat o DAE mai mica decat cea reala: „Constatarea caracterului neloial al unei asemenea practici comerciale reprezinta un element printre altele pe care instanta competenta poate sa isi intemeieze aprecierea, in conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, in privinta caracterului abuziv al clauzelor contractului referitoare la costul imprumutului acordat consumatorului.”
Sunt relevante si considerentele cu caracter general expuse de Curte in hotararea pronuntata in cauza C-618/10 Banco Español de Crédito SA: „trebuie amintit, de la inceput, ca sistemul de protectie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil de vanzator sau furnizor, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora.
Avand in vedere o astfel de situatie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva mentionata prevede ca o clauza abuziva nu creeaza obligatii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenta, este vorba despre o dispozitie imperativa care urmareste sa substituie echilibrul formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligatiile cocontractantilor printr-un echilibru real, de natura sa restabileasca egalitatea dintre parti.
Pentru aceste considerente, instanta nu poate primi opinia paratei care exclude orice interventie a instantei in analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce privesc obiectul conventiei.
In ceea ce priveste notiunea de „clauza abuziva", art.3 din Directiva 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual si, in contradictie cu exigenta de buna-credinta, provoaca un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor care decurg din contract, in detrimentul consumatorului.
Prevederile incidente din Legea nr.193/2000 sunt: art. 1 alin. 3 - se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii; art. 4-O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
Dispozitiile Legii nr.193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr.93/13/CEE.
In ambele reglementari se pot distinge aceleasi conditii care imprima unei clauze contractuale caracter abuziv si anume: clauza sa nu fie negociata individual si sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorilor.
De asemenea, alin. (3) al art. 4 din lege instituie o prezumtie relativa a caracterului abuziv al clauzelor in cazul contractelor prestabilite ce contin clauze standard, preformulate, prezumtie ce poate fi inlaturata doar prin dovada scrisa, facuta de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanta retine ca din prima categorie fac parte conventiile ale caror prevederi sunt rezultatul vointelor concordante ale ambelor/tuturor partilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor si contrapunerilor sau chiar al concesiilor partilor, in timp ce din a doua categorie fac parte conventiile ale caror clauze nu au fost negociate sau discutate de parti, incheierea contractului avand loc numai ca urmare a adeziunii unei parti la oferta celeilalte. Trasaturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenta unei inegalitati economice intre contractanti, o parte avand o pozitie economica superioara celeilalte;  existenta unei oferte generale si abstracte (adresate tuturor potentialilor contractanti), permanente (privitoare la toate contractele incheiate intr-o anumita perioada de timp) si detaliate (cuprinzand in integralitate clauzele contractelor care vor fi incheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante.
Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008 incheiat intre parti are caracterul unui contract standard preformulat, in sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, intrunind toate trasaturile generale ale unui contract de adeziune, anterior mentionate. Astfel, intre reclamant, parte contractanta aflata in nevoia obtinerii unei sume de bani, si parata, partea contractanta detinand resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primei, exista o evidenta pozitie de inegalitate economica; clauzele contractuale reprezinta in fapt conditiile contractuale generale, amanuntite, stabilite de parata pentru perioada respectiva si anterior incheierii conventiei, pentru toti potentialii clienti aflati in aceeasi situatie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante, respectiv a paratei, reclamantul doar manifestandu-si vointa de a incheia conventia.
S-a sustinut de catre parata ca aceasta clauza cuprinsa la art.2 pct.2.2. din contract a fost negociata, aducandu-se in acest sens argumentul legal de prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, „Clientul declara ca a citit, inteles si acceptat clauzele prezentului Contract si ca acestea au fost negociate cu Banca, in conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 republicata, cu modificarile ulterioare" si faptul ca parata a primit cererea de credit si a transmis reclamantului raspuns prin adresa nr.0050/01.08.2008.
Or, instanta nu poate retine aceasta aparare, pentru urmatoarele considerente:
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraoferta sau de a discuta stipularea unei clauze si nici nu se limiteaza la ocazia oferita potentialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi conditiile contractuale oferite de banca, ci implica ocazia oferita destinatarului de a influenta efectiv continutul si numarul clauzelor. Parata nu a facut insa dovada schimbarii/modificarii clauzei contestate din initiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului ca reclamantul a avut si alte optiuni decat cea de a adera in integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot in integralitate, desi sarcina acestei probe ii revenea.
In ceea ce priveste prevederea inserata la art.11.3. din Contractul de credit ipotecar, instanta retine ca aceasta are de asemenea un caracter standard, preformulat si nu are decat rolul de a ’’acoperi’’ banca de eventualele sustineri ale caracterului nenegociat al vreunei clauze contractuale. Insa, in concret, simpla inserare a acestei prevederi in contract nu face in sine dovada caracterului efectiv negociat al acestei clauze.
In ceea ce priveste adresa nr.0050/01.08.2008, instanta observa ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, prin aceasta adresa, reclamantului i s-au comunicat numai conditiile in care i se va acorda creditul solicitat, neexistand nicio negociere privitoare la aceste conditii.
Este binecunoscut faptul ca, in general, inainte de incheierea contractelor, bancile fac publica o prezentare a produselor in care sunt prevazute conditiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea si prin intermediul carora consumatorii au posibilitatea de a cunoaste cuantumul dobanzii, plafonul maxim de indatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, insa aceasta situatie nu echivaleaza cu negocierea efectiva a clauzei a carei nulitate s-a cerut a fi constatata, in lipsa unei dovezi clare, scrise a bancii.
Cum banca nu a probat ca a negociat efectiv si direct cu reclamantul clauza a carei nulitate s-a solicitat, desi aceasta proba ii incumba, prezumtia relativa instituita de lege nu a fost rasturnata. In atare situatie, instanta retine ca contractul de credit este unul preformulat de banca, standardizat, in care consumatorul nu are posibilitatea sa intervina, putand doar sa adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corecta si completa asupra tuturor conditiilor de creditare.
Acelasi este si sensul art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE prin care se prevede ca „se considera intotdeauna ca o clauza nu s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta continutul clauzei, in special in cazul contractelor de adeziune asa cum este si contractul de credit din cauza.
In acest sens, instanta va avea in vedere dispozitiile art.4 din Legea 193/2000 citate mai sus si faptul ca, potrivit art.4 alin 3, daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens, ceea ce nu s-a intamplat in cauza.
Astfel, in speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamant si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau inlatura, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
In acest context, instanta nu poate retine apararile paratei conform carora reclamantul a cunoscut si acceptat conditiile contractului, Legea nr.193/2000 sanctionand introducerea unor clauze abuzive in contractele standard, preformulate, care au fost acceptate de consumatori, ele neputand fi negociate.
Faptul ca reclamantul a acceptat sa semneze conventia de credit in conditiile impuse de parata nu inseamna ca a renuntat la dreptul de a solicita anularea vreunei clauze.
Pentru motivele de fapt si de drept anterior mentionate, instanta retine caracterul de adeziune al contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, si deci caracterul nenegociat al clauzei contestate de reclamant.
Fata de acest aspect, din textele sus-amintite reiese faptul ca, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie sa nu creeze, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Prin urmare, aceste din urma aspecte vor fi avute in vedere in continuare.
Astfel, relativ la clauza prevazuta la art.2 pct.2.2. din contract, instanta retine ca, asa cum in mod corect a sustinut si reclamantul, desi parata foloseste sintagma de „cheltuieli directe” pentru a justifica incasarea sumei de 1.150 euro, in realitate, aceasta denumire este utilizata pentru a induce in eroare (utilizandu-se termeni similari cu cei din art.15 Legea nr.190/1999) si a justifica astfel incadrarea in prevederile legale. Insa, aceasta suma nu reprezinta altceva decat un comision de acordare, fiind stabilit in procente raportate la soldul initial al creditului.
Art.15 din Legea nr.190/1999 prevede in mod expres: „In sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii dosarului si constituirii ipotecii’. Insa, pentru a ne afla in cadrul prevederilor legale, aceste cheltuieli trebuie efectuate in mod concret si justificate de catre parata prin documente financiar contabile (facturi, chitante etc.) ulterior efectuarii lor, ceea ce parata nu a facut.
In ceea ce priveste sustinerea paratei conform careia nu avea obligatia justificarii acestor cheltuieli, instanta o va inlatura ca fiind vadit neintemeiata. Aceasta deoarece, nu poate fi primit ca parata, in mod discretionar si pentru ratiuni numai de ea stiute sa nu ofere nicio justificare concreta a sumei percepute efectiv cu titlu de ’’cheltuieli directe’’, sa nu explice in concret, in cuprinsul contractului, in ce au constat aceste cheltuieli.
Argumentele paratei din cuprinsul intampinarii prin care se incearca o lamurire a considerentelor perceperii acestei sume, nu pot fi primite cata vreme aceste elemente se vor a fi clarificate in timpul procesului, fara a fi fost evidentiate in conventia de credit.
Parata nu numai ca nu a probat efectuarea acestor cheltuieli, dar le-a si stabilit anticipat, inainte de acordarea creditului, in cuantum de 1% din soldul creditului.
Intentia paratei de a incasa un comision de acordare si nu de a primi contravaloarea cheltuielilor necesare intocmirii dosarului de credit reiese si din Chitanta de depunere nr.600901/01.08.2008 prin care s-a achitat de catre reclamant suma de 1.150 euro, unde parata mentioneaza la rubrica Provenienta fondurilor/ Funds source: alimentare cont-plata comisioane credit din economii.
Aceasta prevedere contractuala vine in contradictie cu dispozitiile art.15 din Legea nr.190/1999, modificata, privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, care prevede ca: „in sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii documentatiei de credit si constituirii ipotecii si garantiilor aferente”.
Banca sustine ca aceasta suma ar fi o cheltuiala a sa, aferenta intocmirii documentatiei de credit, reprezentand contravaloarea unui serviciu prestat de banca. Instanta va aprecia insa ca aceasta interpretare a bancii nu sta in picioare deoarece: clientul a adus documentele solicitate de catre banca, toate pe cheltuiala lui; tot clientul este cel care plateste taxa de evaluare a imobilului adus in garantie pentru creditul solicitat, tot clientul achita taxele notariale si de instituire a ipotecii in favoarea bancii, asigurarea acestui imobil. Deci clientul achita tot, banca nu are niciun risc, creandu-se astfel disproportii vadite intre drepturile si obligatiile celor doua parti. Din aceasta cauza, legiuitorul a dorit sa limiteze doar in cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi retinute in sarcina clientului. Spre deosebire de acestea, in cazul creditelor de consum nu exista o norma similara celei din art.15 din Legea nr.190/1999.
Aceasta suma cu titlu de cheltuieli directe a fost stabilita contrar bunei credinte. Insasi incercarea de mascare a caracterului de comision de acordare prin utilizarea cuvintelor „cheltuieli directe" este de natura a proba reaua-credinta a paratei.
Clauza in discutie nu respecta exigentele bunei credinte, deoarece aceasta a vatamat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului. Potrivit considerentului nr.16 al Directivei nr.93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia in considerare”. Practic, prin inserarea acestei clauze, parata a urmarit sa obtina un avantaj disproportionat in detrimentul reclamantului, astfel incat dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind indeplinita cerinta bunei credinte.
Instanta retine ca in fapt suma de 1.150 euro, reprezentand un procent de 1% din soldul creditului la care se face referire in conventia supusa analizei, nu a putut fi justificata de catre parata in conditiile in care elementele enumerate in intampinare care determina in opinia sa perceperea acestei sume nu sunt in masura sa conduca la justificarea achitarii unui asemenea cuantum.
Cu atat mai putin poate fi justificat cuantumul sumei stabilite cu titlu de cheltuieli directe, in conditiile in care parata nu a fost in masura sa ofere nici macar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestei sume.
Daca justificarea acestei sume o reprezinta acoperirea cheltuielilor aferente intocmirii documentatiei de credit, atunci nu se explica de ce cuantumul este raportat la marimea sumei imprumutate si nu la volumul, complexitatea actelor ce formeaza documentatia de acordare a creditului (mai ales in conditiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Sustinerile paratei cu privire la manifestarea unui acord de vointa din partea consumatorului si care obliga partea inclusiv in privinta acestei sume nu pot fi primite.
Aceasta deoarece, consimtamantul dat de consumator la momentul incheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent intrucat a fost exprimat in contextul unei stari de constrangere financiara, stare de care parata, in calitate de comerciant, a inteles sa se foloseasca si astfel sa impuna obligatii excesive cocontractantului aflat intr-o pozitie defavorabila.
Sunt considerente pentru care instanta va constata caracterul abuziv si pe cale de consecinta nulitatea absoluta a clauzei cuprinse la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008.
In ceea ce priveste solicitarea reclamantului de restituire a sumei 1.150 euro, reprezentand ”Cheltuieli directe”, se retine ca fundamentul pretentiei il constituie plata nedatorata, ca urmare a disparitiei cauzei executarii prestatiei reclamantului, prin declararea nulitatii clauzei contractuale in baza careia reclamantul si-a executat obligatiile, respectiv a achitat aceasta suma.
Raportand situatia de fapt la dispozitiile art.1092 C.civ., ce reglementeaza institutia platii nedatorate, instanta constata intrunirea cumulativa a conditiilor acesteia, din moment ce prestatia efectuata de reclamant–solvens cu privire la suma de 1.150 euro, a avut semnificatia operatiei juridice a unei plati, ca datoria vizata, desi a existat initial, a disparut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiintarii clauzei contractuale respective prin aplicarea sanctiunii nulitati absolute si ca, in ipoteza restituirii platii efectuate in temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta, legea nu impune conditia erorii solvens-ului, acesta avand dreptul sa pretinda restituirea prestatiei, in caz contrar eludandu-se efectele nulitatii absolute.
Astfel, pe de o parte instanta retine ca repunerea partilor in situatia anterioara este posibila din punct de vedere obiectiv, parata putand restitui suma nedatorata de catre reclamant, astfel ca ratiunea pentru care a fost instituita exceptia de la principiul repunerii partilor in situatia anterioara pentru contractele cu executare succesiva nu isi are justificare in acest caz.
Pe de alta parte, calificarea juridica a unui act ca fiind cu executare dintr-o data sau cu executare succesiva este data de modalitatea de executare a prestatiilor ce incumba partilor. Astfel, in ipoteza in care contractul este sinalagmatic pentru a putea fi calificat cu executare succesiva este necesar ca ambele prestatii sa aiba acest caracter, executarea lor durand in timp, nefiind suficient ca numai una dintre prestatii sa aiba caracterul vizat.
Pe cale de consecinta, instanta apreciaza ca actul juridic incheiat intre parti constituie act juridic cu executare dintr-o data, neputand fi calificat cu executare succesiva, din moment ce obligatia bancii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o data, iar nu succesiva, considerent pentru care restituirea prestatiilor efectuate in baza acestuia este admisibila.
Asadar, luand in considerare dispozitiile art.1092 C.civ. si avand in vedere principiul repunerii partilor in situatia anterioara (restitutio in integrum), potrivit caruia tot ce s-a executat in baza unor clauze anulate trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic sa ajunga in situatia in care acele clauze nu ar fi existat, ca urmare a declararii nulitatii clauzei prevazute la art.2 pct.2.2.-”Cheltuieli directe” din Contractul de credit ipotecar nr.0608144/01.08.2008, instanta va dispune repunerea partilor in situatia anterioara, sens in care va obliga parata sa restituie reclamantului suma de 1.150 euro in echivalent lei la data platii, reprezentand ”Cheltuieli directe”.
In ceea ce priveste dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, instanta retine ca accipiensul (parata) a fost de rea–credinta, cunoscand caracterul abuziv al clauzei stipulate si prevederile Legii nr.193/2000 (nemo censetur ignorare legem), si este tinuta astfel si la plata dobanzii legale.
Potrivit art.2 si art.3 din O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti, „in cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi fara sa se arate rata dobanzii, se va plati dobanda legala”, aceasta fiind stabilita la nivelul dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei.
De asemenea, prin art.11 din O.G. nr.13/2011, privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar, O.G. nr.9/2000 a fost abrogata, incepand cu data de 01.09.2011 (data intrarii in vigoare a O.G. nr.13/2011).
Conform art.1 alin.3, art.2 si art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar:’’ (3) Dobanda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru neindeplinirea obligatiei respective la scadenta este denumita dobanda penalizatoare.’’; In cazul in care, potrivit dispozitiilor legale sau prevederilor contractuale, obligatia este purtatoare de dobanzi remuneratorii si/sau penalizatoare, dupa caz, si in absenta stipulatiei exprese a nivelului acestora de catre parti, se va plati dobanda legala aferenta fiecareia dintre acestea.’’; (2) Rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale.’’
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse mai sus, instanta va admite si acest capat de cerere si va obliga parata sa plateasca reclamantului dobanda legala calculata asupra sumei de 1.150 euro de la data achitarii, respectiv 01.08.2008 si pana la data achitarii integrale a debitului, care se va calcula conform art.2 si art.3 din O.G. nr.9/2000 de la data de 01.08.2008 si pana la data de 01.09.2011 si conform art.2 si art.3 alin.(2) din O.G. nr.13/2011 incepand cu data de 01.09.2011 si pana la data achitarii integrale.
In final, instanta va lua act ca reclamantul va solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.