actiune in constatare clauze abuzive, obligatie de a face – caracterul neintemeiat al exceptiei inadmisibilitatii si prescriptiei dreptului material la actiune; lipsa caracterului abuziv al clauzei de risc valutar

INSTANTA

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti la data de 17.04.2014, sub nr. 13409/3/2014, reclamanta R (V) C, alaturi de mai multi reclamanti, au solicitat, in contradictoriu cu paratele O.B.R. S.A., O.F.S. B.V., O.F.S. B.V. prin O.B.R. S.A., constatarea nulitatii absolute a clauzelor de la art. 9.1, 9.4, 10.2, 10.3 si art. 13b din  contractul de credit nr. C2202/3200/6155/09.08.2007, obligarea paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecarui contract de credit care sa prevada restituirea creditului in lei, prin luarea in considerare a cursului CHF – RON de la data incheierii contractului de credit si plata cheltuielilor de judecata.
In motivare, reclamanta a aratat in esenta ca parata a incalcat drepturile consumatorilor prin punerea pe piata, in perioada 2006-2008, a unor produse de creditare toxice, astfel incat se impune eliminarea clauzelor abuzive contestate cu consecinta eliminarii riscului valutar din sarcina imprumutatei.
Invedereaza ca in perioada contractarii creditelor, 2007-2008, produsul CHF era prezentat de o maniera inselatoare, infrumusetata, astfel incat consumatorul sa opteze pentru acest produs in detrimentul creditelor in lei sau in euro. Mai mult, creditul CHF era prezentat ca singura optiune in cazul in care ratingul clientului il descalifica pentru credite in lei sau in euro.
Arata ca in perioada 2007-2008 produsele de creditare in CHF destinate persoanelor fizice au beneficiat de o campanie furibunda de promovare. In opinia reclamantilor, au relevanta si campaniile publicitare derulate de alte institutii bancare, intrucat privesc modul defectuos in care parata si-a indeplinit obligatia de informare precontractuala. Materialele publicitare nu au respectat exigentele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o forma de publicitate inselatoare si subliminala. Consumatorii au fost indusi in eroare in mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea institutiilor bancare in perioada 2007-2008, inclusiv prin presa, prin declaratiile reprezentantilor bancilor, iar de aceasta eroare au beneficiat inclusiv institutiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care il aveau in oferta. Sustin ca toti jucatorii de pe piata bancara au format un cartel, o intelegere profund ilicita, prin care au convenit sa-si foloseasca in comun resursele pentru a induce in constiinta consumatorilor „beneficiile” si „avantajele” creditelor in CHF. Contractarea acestui produs de creditare era prezentata ca fiind preferabila creditelor in alte monede pentru ca, aparent, avea costuri mai mici decat creditele in alte monede, suma acordata era mai mare, iar CHF era promovat ca o moneda foarte stabila. Or, aceasta informare a fost una inselatoare, prejudiciabila, intrucat desi dobanda era mai mica, creditele in CHF aveau costuri ascunse sau variabile in functie de vointa bancii, suma mai mare acordata insemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile imprumutatilor, rezultand un grad mai mare de indatorare, iar CHF a pornit de la un curs de 1.9 – 2.2 lei/CHF in 2007, a depasit inca din 2010 nivelul de 3 lei/CHF, ajungand in prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile imprumutatilor, intr-un mod imprevizibil.
Desi constienta de acest risc, banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate ca avea aceasta obligatie legala. Prin urmare, in opinia reclamantilor, clauzele care instituie obligatia de a restitui creditul in moneda contractata, CHF, sunt abuzive, intrucat plaseaza in sarcina consumatorului intreg riscul valutar, fara o informare corespunzatoare. Acordarea produsului de creditare in CHF reprezinta o practica comerciala incorecta, iar aceasta realitate este confirmata inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amanarea executarii silite a persoanelor fizice care au accesat credite in franci elvetieni” prin care, sub semnatura a 11 deputati si senatori, s-a apreciat ca imprumutul in CHF acordat in anii trecuti cetatenilor a fost destul de inselator pentru clienti.
Reclamanta a sustinut ca instabilitatea CHF era certa pentru banca, un profesionist al afacerilor.
In continuare, reclamanta a expus considerente detaliate privind necesitatea promovarii unor politici sanatoase in domeniul creditarii si prevenirii abuzurilor institutiilor de creditare fata de particulari. Invoca dreptul francez, aspecte din Anteproiectul de Cod european al contractelor (Codul Gandolfi), Ghidul pentru creditori din Marea Britanie, legislatia si jurisprudenta diferitelor state, concluziile prezentate de avocatul general la data de 12.02.2014 in cauza CJUE C/26/13 Kasler. Arata ca Recomandarea CERS si Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezinta veritabile materializari ale obligatiei de informare ce revine profesionistilor, iar art. 4 lit. c din Regulamentul BNR nr. 3/2007 prevede ca realizarea activitatii de creditare se face pe baza reglementarilor interne, care trebuie sa cuprinda cel putin procedura de clasificare a clientelei-tinta pe categorii de risc de nerambursare. Or, la aprecierea riscului de nerambursare, bancile au ignorat riscul valutar, componenta a riscului de nerambursare, prin neincluderea in reglementarile interne a unei obligatii de informare a clientilor cu privire la efectele deprecierii monedei in care au contractat creditul sau, desi au inclus-o, aceste obligatii legale nu au fost respectate.
Invedereaza ca reclamanta nu a fost avertizata asupra variatiei cursului valutar, moneda elvetiana fiind utilizata pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a carui sanctionare se impune. Impresia de stabilitate era indusa prin diferenta dobanzii practicate fata de creditele in EURO sau USD.
Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune institutiilor de credit, tot in scopul diminuarii riscului, „sa isi organizeze activitatea de creditare astfel incat sa asigure separarea clara si efectiva a functiei de promovare si vanzare a produselor de creditare de functia de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii”. Or, in perioada relevanta, in dispretul legii, bancile recompensau performanta salariatilor in functie de volumul creditelor acordate.
In opinia reclamantei, acordarea de credite in conditii de siguranta este obligatia profesionistului si a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate pe piata a unui credit pagubos nu poate fi in niciun caz imputata consumatorului.
Reclamanta invoca si Recomandarea CERS 2011/1.
Arata ca acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” in legislatia franceza. De asemenea, se caracterizeaza prin suportarea variatiei cursului de schimb valutar exclusiv de catre imprumutat.
Considera reclamanta ca parata trebuia sa o avertizeze asupra riscurilor potentiale, au atat mai mult cu cat  BNR nu protejeaza CHF, astfel cum procedeaza cu EURO, moneda elvetiana fluctuand in mod deliberat pe piata bancara internationala; francul elvetian este o moneda puternica, insa foarte instabila din cauza fluctuatiilor de capital valutar pe timp de criza, fiind o „moneda refugiu”; francul elvetian nu era si nu este o moneda de schimb, clientii bancilor neprimind nici macar o bancnota in materialitatea ei; imprumutatii nu aveau niciun interes special pentru a solicita un credit in franci elvetieni de vreme ce nu realizau venituri in aceasta moneda si nu cunosteau nimic despre ea, astfel incat decizia de a contracta un credit in franci elvetieni a fost indusa de catre banca, aceasta avand reprezentarea deplina a riscului suportat de catre imprumutati; la momentul oferirii de imprumuturi francul elvetian se afla la pragul minim istoric inregistrat, ceea ce insemna ca urmeaza o crestere in valoare a acestei monede in comparatie cu alte monede. In timp ce aceasta imprejurare era total necunoscuta consumatorilor, era totusi cunoscuta de catre banca, in calitate de profesionist. De altfel, arata ca nu este logic si nici economic justificat ca un stat european sa ofere credite in orice alta moneda straina in afara de EURO, cu exceptia situatiilor in care consumatorul face dovada unor venituri constante in alta moneda straina.
Reclamanta arata ca parata nu si-a respectat obligatia de informare, consiliere, avertizare anterior incheierii contractelor de credit, creandu-se un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea consumatorului, constituindu-se intr-o incalcare a art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. In plus, produsul de creditare in franci elvetieni reprezinta, prin natura sa, un contract cuprinzand clauze pentru intelegerea carora sunt necesare cunostinte de specialitate, respectiv capacitatea de a intelege si anticipa o evolutie a cursului de schimb valutar in defavoarea consumatorului, aspect ignorat de catre banca in mod culpabil. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de catre consumator nu au fost inteligibile.
Invedereaza ca obligatia de informare exista in cadrul reglementarilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007 (acesta din urma impune obligatia bancii de a informa fiecare client in parte in legatura cu posibilitatea majorarii sumelor pe care le datoreaza, determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobanzii ori cresterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevazute in contract), Directiva 2008/48/CE, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004. De asemenea, aceasta obligatie a fost retinuta atat in jurisprudenta comunitara, cat si in cea nationala.
Obligatia de informare presupunea explicarea riscului valutar aferent incheierii unui contract de credit intr-o moneda utilizata foarte rar si fara legatura cu moneda in care consumatorul isi realizeaza veniturile, iar obligatia de consiliere si avertizare impunea indatorirea bancii de a atrage atentia cocontractantului sau asupra pericolelor si riscurilor unei operatiuni determinate. Aceste din urma aspecte privesc inclusiv oportunitatea incheierii unui anumit contract. Reclamanta sustine ca parata nu si-a indeplinit aceste obligatii.
Cat priveste sanctiunea aplicabila pentru neindeplinirea acestor obligatii, reclamanta arata ca sanctiunea care intervine este nulitatea clauzelor vizand restituirea creditului in moneda acordarii la cursul de schimb valutar de la data achitarii fiecarei rate. Raspunderea civila delictuala a bancii se va materializa prin suportarea riscului valutar de catre aceasta, cu titlu de reparare in natura a prejudiciului reclamantilor.
Mai arata ca creditul in CHF este un produs financiar toxic (defectuos), avand in vedere ca parata nu a administrat corespunzator riscul valutar al monedei CHF si a lipsit orice informare, consiliere si avertizare a consumatorilor cu privire la acest risc. Din inscrisurile depuse reiese ca defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunostinta ci, din contra, ascunse cu viclenie. Astfel, solicita inlocuirea obligatiei de restituire a creditului in CHF cu obligatia de restituire a sumei acordate in RON, conversiunea urmand a se face la data acordarii fiecarui credit. In acest sens, reclamanta invoca prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a,  din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992. Apreciaza ca, intrucat au demonstrat lipsa conformitatii serviciilor/produselor achizitionate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, sunt indreptatiti la inlocuirea produselor/serviciilor contractate. Restituirea in lei a sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractarii creditului este efectul obligatiei de a repara, a inlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina imprumutatilor, respectiv a inghetarii cursului valutar LEU/CHF la momentul semnarii fiecarui contract de credit.
Invedereaza ca, in situatia indeplinirii corespunzatoare de catre banca a obligatiilor legale, consumatorii nu ar fi incheiat aceste contracte de credit profund vatamatoare.
Sustine reclamanta ca parata a apelat la practici comerciale inselatoare in vederea determinarii imprumutatilor sa achizitioneze serviciile bancare in valuta CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument in plus in sustinerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat si CJUE in cauza C-453/10 Perenicova.
Invoca prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 invederand ca, intrucat parata a promovat creditarea in valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, care s-a dovedit a fi neadevarat in scurt timp dupa incheierea contractelor de credit, leul devalorizandu-se in raport cu CHF cu peste 100% in numai 3 ani, sunt aplicabile aceste prevederi legale. Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea ca evolutia CHF va fi in sensul valorizarii acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, parata a folosit in interes propriu informatii pe care le detinea si le putea interpreta exclusiv si a anticipat cu ajutorul acestora astfel evolutia viitoare a CHF, pastrand pentru sine aceste informatii, respectiv: CHF se afla in perioada 2006-2007 la un minim istoric, astfel incat evolutia in sensul valorizarii era asteptata; creditarea in CHF urmata de obligarea imprumutatilor de restituire a ratelor in aceasta moneda era evident ca va determina cresterea cererii in CHF si, implicit, valorizarea acesteia intr-o anumita masura; criza economica ce ameninta Europa, odata instalata in Statele Unite prin falimentul celor 3 banci in 2007, in acest an indicele de risc de creditare perceput in economia generala a explodat; CHF este o moneda de refugiu in perioade de criza, ceea ce insemna o apreciere foarte previzibila in perioada urmatoare.
Astfel, apreciaza ca produsele de creditare in CHF nu ar fi trebuit sa existe pe piata la momentul respectiv, iar daca totusi au fost comercializate, trebuiau sa fie prezentate intr-o maniera transparenta, care sa permita consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective.
Sustine reclamanta ca clauzele contractuale contestate sunt abuzive, intrand sub incidenta art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si a alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000. Reclamanta sustine ca are calitatea de consumatori iar parata pe cea de profesionist. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrat exigentelor bunei-credinte. Astfel, sanctiunea care intervine este nulitatea absoluta a clauzelor contractuale prin care se instituie in sarcina consumatorilor obligatia restituirii creditului in CHF.
In drept, cererea se intemeiaza pe dispozitiile legale invocate in cuprinsul sau.
In probatiune, reclamanta a solicitat proba cu inscrisuri.
Prin intampinarea depusa parata a solicitat respingerea cererii ca neintemeiata.
Parata a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiunea in anularea contractului pentru vicierea consimtamantului, pentru vicii ascunse ale lucrului vandut si pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale intrucat normele incidente in materia clauzelor abuzive au caracter imperativ de ordine privata.
Parata a mai invocat si exceptia inadmisibilitatii unei actiuni mixte ce reuneste atat o raspundere contractuala cat si o raspundere delictuala.
In motivare, parata a aratat, cu privire la fondul cererii ca, clauzele contractuale defaimate fac aplicarea fidela a principiului nominalismului monetar (art. 1578 C.civ.1864) iar clauzele au fost acordate/trase efectiv in CHF,  in consecinta capatul 1 de cerere este inadmisibil intrucat clauzele contestate constituie o aplicare a unui principiu legal, fiind astfel exceptate de la controlul instituit de Legea 193/2000.
Clauzele contestate se circumscriu obiectului principal al contractului fiind exceptate de la controlul, pe fond, al clauzelor abuzive.

  A mai aratat parata ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de Lega 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale si de asemenea a solicitat respingerea cererii de obligare a acesteiasa modifice contractele de credit conform propunerilor unilaterale ale reclamantilor intrucat, o instanta nationala nu poate inlocui o eventuala clauza abuziva decat, cel mult, cu o dispozitie legala din dreptul national, nicidecum cu o prevedere impusa, unilateral si arbitrar de catre cealalta parte contractanta, in masura in care dreptul national respecitv prevede acest lucru.
In drept, intampinarea se intemeiaza pe dispozitiile legale mentionate in cuprinsul acesteia.
In probatiune, parata a solicitat proba cu inscrisuri, interogatoriul reclamantei si expertiza financiar-contabila.
Reclamanta a depus la dosar raspuns la intampinare, prin care a solicitat respingerea exceptiilor invocate de parata, iar pe fond, admiterea cererii de chemare in judecata.
Prin incheierea din data de 24.02.2015 instanta a dispus disjungerea cererii reclamantei R (V) C si formare unui dosar nou care a fost inregistrat sub nr. 6460/3/2015.
Prin sentinta civila nr. 1573/31.03.2015 a Tribunalului Bucuresti competenta de solutionare a cauzei a fost declinata in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti.
Cererea a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti sub nr.43656/299/2015.  
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
In fapt,
Prin contractul de credit nr. C2202/3200/6155/09.08.2007 (filele 209-219) reclamanta a primit un credit ipotecar pentru suma de 44650 CHF pe o durata de 300 luni.
Conform art. 9.1 Rambursarea creditului se face in rate lunare egale, conform graficului de rambursare cuprins in Anexa 1 la prezentul Contract, Anexa care face parte integranta din aceasta.
Conform art. 9.4 Rambursarea ratelor lunare se va efectua direct in moneda creditului, prin debitarea contului curent cu nr.[...].Clientul poate opta si pentru depunerea sumelor datorate in orice alta moneda pentru care Clientul cu calitate de Imprumutat are deschis cont curent, Banca avand dreptul sa realizeze conversia valutara la cursul de vanzare al Bancii pentru valuta Creditului, cu respectarea normelor legale in vigoare.
Conform art.10.2 din contract Daca clientul nu isi indeplineste la scadenta obligatiile de plata in coformitate cu prezentul contract iar in contul curent corespunzator contului de Credit, nu exista suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu obligatia sa acopere datoria restanta din oricare alte conturi bancare deschise la banca, prin debitarea oricaruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate in conturile bancare ale Clientului.
Conform art.10.3 din contract Convertirea se va face la cursul de schimb al Bancii pentru valuta respectiva, cu suportarea de catre Client a tuturor comisioanelor, spezelor si taxelor aferente acestor tipuri de operatiuni.
Conform art.13b din contract Clientul declara si garanteaza, pe proprie raspundere, ca:
b)a luat cunostinta de faptul ca exista o fluctuatie permanenta  a cursurilor de schimb valutar intre monede, fluctuatie determinata de conditiile pietei, Banca neavand niciun control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul accepta toate riscurile aferente cursului de schimb, asociate contractarii unui imprumut intr-o moneda diferita de cea in care isi incaseaza venitul. Clientul exonereaza Banca de orice pretentie in legatura cu efectele nefavorabile ale fluctuatiilor cursului de schimb valutar.
In drept,
In raport de data incheierii contractului, respectiv 09.08.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar in raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedura civila puterea doveditoare a probelor este subordonata Codului civil din 1864 si celor ale Codului comercial, precum si conform dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Potrivit art.248 alin.1 C.proc.civ., instanta se va pronunta mai intai asupra exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond care fac inutila, in tot sau in parte, administrarea de probe ori, dupa caz, cercetarea in fond a cauzei.
Instanta va analiza exceptia inadmisibilitatii cererii invocata de parata.
In ceea ce priveste mixarea actiunilor in raspundere civila delictuala si raspundere contractuala, instanta constata ca este dedus judecatii un raport juridic complex ce reuneste atat etapa precontractuala cat si executarea obligatiilor asumate prin contract, dar ambele institutii juridice sunt subsumate raspunderii legale a profesionistilor in temeiul legislatiei speciale ce reglementeaza protectia consumatorilor pentru aceste considerente instanta apreciaza ca, in cauza, exista doar o aparenta actiune mixta, intrucat consecintele juridice ce decurg din raportul litigios isi au izvorul in incalcarea unor dispozitii legale exprese, respectiv art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 3 lit.b din OG 21/1992.
Sub acest aspect instanta va respinge exceptia inadmisibilitatii unei actiuni mixte ca neintemeiata.
Sub aspectul conformitatii clauzelor cu dispozitii legale exprese, respectiv art.1578 C.civ. 1864 ceea ce duce la inadmisibilitatea ce decurge din prevederile art.3 alin.2 din Legea 193/2000 conform caruia Clauzele contractuale prevazute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi. instanta retine urmatoarele:
Sub aspectul procedural, instanta constata ca inadmisibilitatile sunt exemple de exceptii procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate exceptiile peremptorii care tind spre a impiedica judecata in fond, respingerea cererii ca inadmisibila ori dispozitiile precitate nu stabilesc o asemenea finalitate prin precizarea expresa a sanctiunii inadmisibilitatii ba mai mult instanta constata ca aprecierea pe care ar trebui sa o faca pentru solutionarea unei astfel de exceptii ar conduce, in mod efectiv la o judecata asupra fondului. Pentru a determina ca instanta nu poate face analiza unor clauze prevazute in temeiul altor acte normative, presupune, in mod concret o verificare extinsa, iar in prezenta cauza o interpretare a dispozitiilor invocate atat sub aspectul aplicabilitatii cat si sub aspectul conformitatii, ori simpla invocare a unui temei legal nu poate duce la respingerea cererii ca inadmisibila, cu atat mai mult cu cat actul normativ nu consacra o asemenea sanctiune expresa.
Pentru considerentele anterior expuse va respinge exceptia inadmisibilitatii cererii ca neintemeiata.
Instanta va analiza exceptia prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune, exceptie de fond, absoluta si peremptorie.
Astfel instanta va determina care este momentul curgerii termenului de prescriptie extinctiva si implicit legea aplicabila.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori nu prevede ca sanctiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora in raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sanctiuni este identic cu cel al nulitatii absolute. Astfel, consecinta constatarii caracterului abuziv al unor clauze este echivalenta cu constatarea nulitatii absolute a acestora, nefiind aplicabila sanctiunea existenta in cazul nulitatii relative, si anume anularea clauzei respective. In ceea ce priveste natura interesului protejat, norma respectiva ocroteste un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul ca legea ocroteste o categorie generica, aceea a consumatorilor, si nu o persoana particulara. In acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezinta decat transpunerea in legislatia romaneasca a Directivei nr. 93/13/CEE, ale carei dispozitii, potrivit jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, sunt de ordine publica. In consecinta, neputand fi vorba de o nulitate relativa, ci de nulitate absoluta, care poate fi invocata oricand, dreptul la actiune al reclamantilor nu poate fi apreciat ca prescris (Decizia 686/21.02.2013 a Sectiei a II-a a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).
Prin prisma considerentelor citate, cat si prin raportare la considerentele retinute de instanta la solutionarea exceptiei inadmisibilitatii, instanta constata ca, incalcarea prevederilor speciale referitoare la protectia consumatorilor, ofera acestora posibilitatea formularii unei actiuni imprescriptibile care duce la constatarea nulitatii absolute a clauzelor contractuale defaimate ca fiind abuzive.
Pentru considerentele anterior expuse instanta va respinge exceptia prescriptiei dreptului material la actiune ca neintemeiata.
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute la art. 9.1 si 9.4, avand in vedere situatia de fapt mentionata anterior, instanta retine ca Legea nr. 193/2000, in forma in vigoare la data incheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mai mult, alineatele 2 si 3 ale aceluiasi articol prevad ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In acest sens, conditia prevazuta de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este indeplinita intrucat contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze (orice proba contrara revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva mentionata se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial si Solvat Editores si Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanta mai are in vedere faptul ca art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune si o alta conditie pentru existenta unei clauze abuzive – clauza trebuie sa creeze, contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului. Buna-credinta presupune, din aceasta perspectiva, faptul ca niciuna dintre parti nu urmareste sa obtina, ca urmare a incheierii contractului, mai mult decat valoarea contraprestatiei la care s-a obligat cealalta parte, respectand astfel un echilibru al prestatiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinta intervine ori de cate ori un comerciant, profitand de absenta unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmarind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul fata de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o exceptie prin prevederile art. 4 alin.6 conform carora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Lista cuprinsa in anexa care face parte integranta din Legea nr. 193/2000 reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat incheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea  obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
4. Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanta trebuie astfel sa verifice urmatoarele conditii:
1) clauza contractuala sa nu fi fost negociata:
2) prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor;
3) dezechilibrul creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Aceste conditii sunt cumulative astfel incat daca una dintre ele nu este indeplinita clauza contestata nu poate fi considerata abuziva.
In ceea ce priveste buna credinta, tribunalul are in vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia in considerare”.
Fara a incalca prevederile legii, natura abuziva a unei clauze contractuale  se evalueaza in functie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia ;
b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
          In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
In acord cu principiul interpretarii conforme, prevederile actului normativ national prin care sunt transpuse in dreptul intern dispozitiile dintr-o directiva, trebuie interpretate, inclusiv in litigiile ce opun doi particulari, in lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu in sens contrar. Drept urmare, deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene care interpreteaza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezinta relevanta pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, in concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj usor inteligibil”, folosite in partea finala din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanta nationala sa poata analiza (controla) daca o clauza are sau nu caracter abuziv este necesar sa fie indeplinite doua cerinte cumulative:
- clauza sa nu priveasca definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, fata de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza sa nu fie exprimata in mod clar si inteligibil.
 In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 42, exceptiei prevazute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
Tot in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit urmatoarele:
„ (…) cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul (sic !) sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului (…) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste”.
Este de notat insa ca atat in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (pct. 51), cat si in hotararea pronuntata la data de 26.02.2015 in cauza C – 143/13, Matei si Matei (pct. 53 si 72), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca revine instantei nationale dreptul de a aprecia, „avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual” (pct. 51 din hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai) daca o clauza reglementeaza sau nu un element esential al prestatiei debitorului si daca aceasta a fost redactata in mod clar si inteligibil.       
Clauzele denuntate de reclamanta ca avand caracter abuziv, respectiv 9.1, 9.4 raportate la clauza cuprinsa in art.13b, referitoare la clauza de risc valutar vizeaza modul in care debitorul principal trebuie sa indeplineasca obligatia de plata a ratelor.
Parata nu a probat ca vreuna din clauzele in litigiu ar fi fost negociata desi sarcina probei asupra acestui aspect ii revenea. Prin urmare prima conditie prevazuta de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea sa fie declarate abuzive este indeplinita.
Articolul 9.1 si 9.4 din contract care instituie obligatia reclamantei, in calitate de imprumutat, de a restitui creditul in valuta prevazuta in graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligatia principala a imprumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Banca).
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aceasta clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusa controlului judecatoresc, respectiv instanta nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Si, in masura in care instanta ar aprecia ca poate analiza aceste clauze, ar retine urmatoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului si la riscul valutar tin de aplicarea si prevederea in mod expres in cuprinsul contractului dintre parti a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de imprumut, potrivit careia orice modificare a cursului de schimb este suportata de cel caruia i se opune (in speta de fata, deprecierea este suportata de reclamanta).
Instanta retine ca acest fapt era cunoscut de catre reclamanta la data incheierii conventiei de credit sau cel putin trebuia cunoscut, reclamanta fiind obligata la a depune un minim de diligenta si de interes in lecturarea contractului incheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elvetian, instanta retine ca aceasta crestere a fost determinata de un context international, strain de vreo actiune sau inactiune a bancii, clauzele in discutie nefiind modificate unilateral de catre parata.
De asemenea, se impune a fi retinut si faptul ca este de notorietate aspectul ca, la acordarea oricarui imprumut in valuta de catre orice persoana fizica sau juridica, se suporta un risc valutar, cuantumul sau diferind in functie de moneda in care se acorda creditul si de evolutia sa pe piata financiara.
Astfel, reclamanta nu a fost obligata sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reala de a lua la cunostinta la data semnarii contractului, fiind in posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra intinderii obligatiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, aceasta prevedere nu poate fi apreciata in sine ca fiind imprecisa si abuziva, ci urmeaza ca in concret, in cazul suportarii riscului, sa se aprecieze de catre instanta, de la caz la caz, daca acest risc a fost sau nu determinat de o situatie subiectiva, sau in mod obiectiv, general valabil pentru toti clientii bancii. In plus, instanta va aprecia de la caz la caz daca suportarea riscului se face doar de catre imprumutat sau si de catre banca.
In speta de fata, nu s-a reclamat ca vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificata, ci s-a invocat ca este vorba despre o clauza abuziva in mod generic. Banca nu a impus reclamantei suportarea riscului valutar, iar in cazul in care cursul CHF-RON ar fi scazut, riscul ar fi fost suportat in egala masura de catre parata, mentinandu-se aceeasi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data platii.
Totodata, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantei. La data scadenta a ratei lunare, aceasta este obligata sa depuna suma datorata in franci elvetieni, deoarece suma imprumutata a fost acordata in franci elvetieni si, conform intelegerii partilor, rambursarea se face in aceeasi moneda.
Pe de alta parte, la momentul incheierii contractului de credit nu se putea stabili evolutia viitoare a valorii francului elvetian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputata bancii parate o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileste nu prin raportare la obligatia de informare, ci prin raportare la obligatia de negociere si la obligatia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Ori, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractarii unui imprumut intr-o moneda diferita de cea in care isi incaseaza venitul.
Clauzele contractuale ce prevad rambursarea in moneda in care s-a acordat creditul, adica in franci elvetieni, nu este nelegala/abuziva, ci constituie doar o aplicatie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcina plasata nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinta fireasca a principiului nominalismului monetar, care inseamna, in esenta, ca in cazul contractelor de imprumut a unei sume de bani, debitorul este obligat sa restituie aceeasi suma de bani in aceeasi valuta primita.
Acordarea de credite in valuta si incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar, intrucat acestor tipuri de operatiuni li se aplica dispozitiile art. 2 si art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodata, reglementari precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul in care se pot acorda credite catre consumatori, fara limitari din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
In ceea ce priveste solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data incheierii contractului de credit, instanta va retine ca aceasta este contrara clauzelor cuprinse in contractul de credit, fiind o aplicare fidela a principiului legal al nominalismului monetar, prevazut de art. 1578 si de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, avand in vedere ca, in speta, creditul a fost acordat de catre banca parata in franci elvetieni, in conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil in speta in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligatia principala a imprumutatului este aceea de a restitui la scadenta lucruri de acelasi gen, aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scadere a valorii lucrurilor dintre momentul incheierii contractului si acela al platii.
Prin urmare, intrucat creditul a fost acordat in moneda ,,CHF’’, la scadenta trebuie sa fie restituita suma imprumutata in aceeasi moneda, indiferent de scaderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede ca obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract, iar in cazul intervenirii unei cresteri sau scaderi a pretului monedelor, inainte de a sosi data platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata, nefiind obligat a restitui aceasta suma decat in moneda aflata in curs in momentul platii. Valabilitatea acestui principiu a fost mentinuta in Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede ca, in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora, iar in cazul in care imprumutul poarta asupra unei sume de bani, imprumutatul nu este tinut sa inapoieze decat suma nominala primita, oricare ar fi variatia valorii acesteia, daca partile nu au convenit altfel.
Creditul in litigiu a fost acordat si tras efectiv in CHF, astfel incat si rambursarea acestuia se va face in moneda in care s-a acordat, pe care imprumutatul o procura la libera sa alegere, fie de pe piata (de la casele de schimb, de la alte banci etc.), fie prin cumpararea de CHF de la banca imprumutatoare. Astfel, sunt intru totul valabile clauzele contractuale deduse judecatii care stabilesc ca imprumutatul restituie exact ce si cat a luat cu imprumut, in moneda in care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicatie a principiului nominalismului monetar, iar banca parata nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei straine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel incat nu se poate retine o diferenta dintre cursul de schimb la vanzare ?i cursul de schimb la cumparare ale monedei straine.
Contractul a fost incheiat in CHF la solicitarea expresa a reclamantei, fiind semnat prin acordul partilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atat mai mult cu cat imprumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de parata cu privire la moneda creditului.
Chiar daca reclamanta (sustine ca) nu avea cum sa prevada ca si un consumator mediu o evolutie atat de semnificativa a cursului de schimb a francului elvetian, spre deosebire de Banca, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informata cu privire la piata interbancara, acest fapt nu constituie un argument pentru inghetarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de imprumut.
O asemenea solutie ar defavoriza in mod deosebit cealalta parte contractanta, in speta parata, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanta solicita modificarea contractului de o maniera avantajoasa exclusiv pentru  aceasta fara a tine cont ?i de interesele/drepturile Bancii ce deriva din conventia de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului institutiilor de credit ?i al firmelor de investitii, o Banca, daca se imprumuta in CHF, este obligata sa acorde credite in CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate in CHF, astfel incat pozitia neta dintre ele sa nu depaseasca 10% din fondurile proprii. In consecinta, parata, acordand finantari in CHF, trebuie sa detina sume suficiente in aceeasi moneda, pe care si le procura incluisv din rambursarile creditelor acordate in CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia consta in punerea la dispozitia imprumutatului a unor sume de bani, pentru o anumita perioada de timp, in schimbul unui anumit pret. Pretul este format din dobanda si din comisioane, iar dobanda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispozitie suma imprumutata pentru o perioada indelungata de timp.
Prin urmare, instanta trebuie sa stabileasca daca ceea ce reclamanta numeste dezechilibru semnificativ este sau nu, in realitate, contraprestatia pe care banca o primeste pentru punerea la dispozitia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioada de 300 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru sa poata fi caracterizat, trebuie sa se identifice care sunt acele drepturi si obligatii intre care se face comparatia, acestea urmand a fi analizate sub toate aspectele si componentele lor. Dezechilibrul trebuie sa fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor si obligatiilor partilor.
Ori, contractul de credit incheiat cu reclamanta prevede nu numai dreptul bancii de a beneficia de o clauza de natura celei inserate la art 9.1., dar si obligatia acesteia de a pune deindata la dispozitia consumatorului o suma importanta, ce urmeaza a fi restituita intr-un interval de timp indelungat (300 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie sa ia in calcul si dreptul consumatorului de a primi deindata suma ce urmeaza a fi achitata intr-o perioada lunga de timp.
In plus, pe langa obligatiile directe asumate de parti prin conventiile de credit, exista si o serie intreaga de obligatii pe care banca le are fata de ceilalti actori ai pietei financiare si care pun la dispozitie sumele necesare asigurarii platii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare conventie de credit, banca este obligata sa se imprumute pentru suma respectiva de la alta banca, costul acestui imprumut urmand a fi transferat ulterior in sarcina consumatorilor.
Asadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizata independent de aprecierea individuala, in fiecare caz in parte, a drepturilor si obligatiilor globale ale fiecarei parti, iar in cauza de fata, raportat la obligatiile ce incumba Bancii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispozitia reclamantei si intervalul de timp indelungat acordat debitorrului pentru restituirea imprumutului (300 de luni), instanta apreciaza ca dispozitiile art.9.1 inserate in conventia de credit nu sunt de natura sa dea nastere unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiilor partilor, si in consecinta, nu pot fi considerate abuzive.
Protectia instituita de Legea nr.193/2000 si celelalte prevederi in materia protectiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul incheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atat mai putin pentru a obtine un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde sa il obtina, urmarind in fapt exonerarea  (prin intermediul instantei) de obligatia principala asumata de restituire a creditului in CHF, moneda in care a fost contractat, incalcandu-se prin aceasta principiul autonomiei de vointa a partilor consacrat de art.969 C.civ. si cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislatia protectiei consumatorului reprezinta un instrument de asigurare a unui echilibru juridic intre partile semnatare ale unei conventii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii si ofertei, neexistand nicio o norma legala care sa oblige Banca sa primeasca suma in lei la cursul de schimb de la data acordarii creditului in schimbul valutei acordate imprumutatului, care se ramburseaza in rate pe durata a 300 de luni.
De altfel, prin aceasta solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligatii esentiale, solicitand instantei sa intervina in insasi cauza contractului de credit, aspect ce excede protectiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de alta parte, teoria impreviziunii nu este aplicabila in cauza si nu poate justifica modificarea contractului in sensul dorit de reclamanta, intrucat conventiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplica in mod prioritar.
In lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanta considera ca este neintemeiata cererea reclamantei de inghetare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnarii contractului de credit.
In ceea ce prive?te denominarea in moneda nationala a platilor (plata ratelor de credit in lei), se retine ca acordarea de credite in valuta si incasarea ratelor de credit in valuta nu incalca principii ale regulamentului valutar intrucat acestor tipuri de operatiuni li se aplica disp. art.2 si 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodata, prin Normele BNR nr.10/2005 si nr.20/2006 si Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul in care se pot acorda credite catre consumatori, fara limitari din perspectiva monedei in care se acorda creditele.
Legislatia interna este in concordanta cu angajamentele asumate de Romania fata de partenerii externi, tarile membre UE, fata de care s-a angajat sa liberalizeze circulatia capitalurilor, in conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulatii a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operatiuni in valuta daca acestea au caracter ocazional, deci este permisa creditarea in alta moneda decat leu.
Argumentul invocat de reclamanta in sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat impovararea excesiva a acestuia in executarea contractului, nu poate fi avut in vedere, intrucat premisa instituita de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva (anterior verificarii dezechilibrului contractual) este ca aceasta sa nu fi fost negociata de parti, or in speta reclamanta este cea care a solicitat acordarea creditului in CHF, asumandu-si totodata obligatia rambursarii imprumutului in aceeasi moneda.
Clauza 10.2 si 10.3 reglementeaza un mandat dat paratei de catre reclamanta de a debita orice cont in vederea efectuarii platii partiale scadente, precum si posibilitatea paratei de a utiliza disponibilitatile banesti ale reclamantei detinute in alte monede decat cea in care trebuie efectuata plata, in vederea cumpararii respectivei monede la cursul de schimb practicat de banca.  
Aceasta clauza nu face parte din categoria celor care se asociaza cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligatie caracteristica din cele ce revin imprumutatului in cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, intr-un contract de garantie personala.
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanta poate verifica daca aceasta clauza are sau nu un caracter abuziv. Avand in vedere ca in prealabil, instanta a statuat ca partile nu au negociat clauzele contestate, aceasta analiza se va limita numai la a verifica daca prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor iar dezechilibrul astfel creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Invocarea hotararii pronuntate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, obligatorie pentru instantele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la retinerea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art. 6.3 contractul de credit.
Este incontestabil ca prin aceasta hotarare Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit intre altele ca „o clauza, cuprinsa intr un contract de imprumut incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator (…), in temeiul careia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute (…) in masura in care cuprinde o obligatie pecuniara a consumatorului de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, nu poate fi considerata ca cuprinzand o „remuneratie” al carei caracter adecvat in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva (…)” insa o astfel de solutie nu echivaleaza cu retinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, in conditiile in care doar instanta nationala investita cu solutionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumarate ori in hotararile sale Curtea de Justitie a Uniunii Europene, inclusiv in hotararea pronuntata in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).  
In cauza dedusa judecatii, astfel cum fara echivoc rezulta din interpretarea literala a art. 10.2 si 10.3, obligatia de achizitionare a monedei straine in care trebuie achitate ratele la scadenta (CHF), prin folosirea de catre parata, in temeiul autorizarii primite de la titularul conturilor in temeiul art. 10.2 si 10.3, a sumelor aflate in conturile curente ale acesteia, dupa caz, la cursul de schimb al paratei, decurge dintr-un contract de vanzare-cumparare avand ca obiect moneda straina, iar nu din contractul de imprumut.
Spre deosebire de situatia de fapt din cauza Kásler si Káslerné Rábai, in prezentul litigiu clauzele de la art. 10.2 si 10.3 din contractul de credit, care instituie obligatia imprumutatului de a restitui creditul in CHF si totodata, implicit, si obligatia de a suporta si diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, practicate de Banca parata, nu reprezinta o remuneratie pentru o prestatie efectuata de Banca, ci o prestatie caracteristica a cumparatorului in cadrul contractului de vanzare – cumparare al monedei straine, astfel cum explicit se arata in cuprinsul clauzei de la art. 10.3 in cuprinsul careia se face referire la cumpararea monedei straine de parata in numele si pe seama clientilor, in baza autorizarii date conform clauzei de la art. 10.2. Contractul de imprumut in temeiul caruia ii revine consumatorului obligatia de restituire a imprumutului in rate lunare este un raport juridic distinct de cel constand in contractul de vanzare-cumparare avand ca obiect achizitionarea monedei straine in care trebuie platita rata la scadenta.                
De altfel, clauza de la art. 10.2 din contractul de credit nu este aplicabila decat in subsidiar, in situatia in care imprumutatul omite sa depuna cel mai tarziu in ziua scadentei ratei, in contul curent suma necesara efectuarii platii partiale, in valuta prevazuta in graficul de rambursare. Nimic nu il impiedica pe imprumutat sa obtina moneda in care trebuie achitata rata in alt mod decat prin cumparare de la banca de la care a imprumutat banii si sa alimenteze la scadenta contul curent in aceasta moneda, in vederea efectuarii platii.
In absenta altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 10.2 din contract, instanta nu are nici un motiv pentru care ar putea considera intemeiata cererea reclamantei referitoare la aceasta clauza.
Drept urmare, constatand ca pretentiile reclamantei nu sunt intemeiate, instanta va respinge cererea de chemare in judecata. 
In baza art. 451 C.proc.civ, instanta constata ca reclamanta a pierdut procesul si o va obliga la plata catre parata a sumei de 1651,5 lei (filel 7-45) cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand taxa judiciara de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE

Respinge exceptia inadmisibilitatii invocata de parata ca neintemeiata.
Respinge prescriptia dreptului material la actiune invocata de parata ca neintemeiata.
Respinge cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta R. (FOSTA V) C, cu domiciliul in …., in contradictoriu cu paratele O.B.R. S.A., O.F.S. B.V., O.F.S. B.V. PRIN O.B.R. S.A., toate cu domiciliul in ….,  ca neintemeiata.
Obliga reclamanta la plata catre parata a sumei de 1651,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pronuntata in sedinta publica azi, 19.10.2015.

PRESEDINTE,                                              GREFIER,