actiune in constatare clauze abuzive – clauza de risc valutar nu este abuziva; principiul nominalismului monetar

INSTANTA

Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bihor la data de 09.04.2014, sub nr. 1862/111/2014, reclamanta P.M., alaturi de mai multi reclamanti, au solicitat, in contradictoriu cu parata P.B.R. SA, constatarea nulitatii absolute a clauzelor de la art. 8.1 si 8.4 din conditiile speciale ale contractului de credit nr. 410002J2040573166/16.06.2008, obligarea paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecarui contract de credit care sa prevada restituirea creditului in lei, prin luarea in considerare a cursului CHF – RON de la data incheierii contractului de credit si plata cheltuielilor de judecata.
In motivare, reclamanta a aratat in esenta ca parata a incalcat drepturile consumatorilor prin punerea pe piata, in perioada 2006-2008, a unor produse de creditare toxice, astfel incat se impune eliminarea clauzelor abuzive contestate cu consecinta eliminarii riscului valutar din sarcina imprumutatei.
Invedereaza ca in perioada contractarii creditelor, 2007-2008, produsul CHF era prezentat de o maniera inselatoare, infrumusetata, astfel incat consumatorul sa opteze pentru acest produs in detrimentul creditelor in lei sau in euro. Mai mult, creditul CHF era prezentat ca singura optiune in cazul in care ratingul clientului il descalifica pentru credite in lei sau in euro.
Arata ca in perioada 2007-2008 produsele de creditare in CHF destinate persoanelor fizice au beneficiat de o campanie furibunda de promovare. In opinia reclamantilor, au relevanta si campaniile publicitare derulate de alte institutii bancare, intrucat privesc modul defectuos in care parata si-a indeplinit obligatia de informare precontractuala. Materialele publicitare nu au respectat exigentele art. 5 din Legea nr. 148/2000, fiind o forma de publicitate inselatoare si subliminala. Consumatorii au fost indusi in eroare in mod deliberat de campaniile publicitare derulate de majoritatea institutiilor bancare in perioada 2007-2008, inclusiv prin presa, prin declaratiile reprezentantilor bancilor, iar de aceasta eroare au beneficiat inclusiv institutiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care il aveau in oferta. Sustin ca toti jucatorii de pe piata bancara au format un cartel, o intelegere profund ilicita, prin care au convenit sa-si foloseasca in comun resursele pentru a induce in constiinta consumatorilor „beneficiile” si „avantajele” creditelor in CHF. Contractarea acestui produs de creditare era prezentata ca fiind preferabila creditelor in alte monede pentru ca, aparent, avea costuri mai mici decat creditele in alte monede, suma acordata era mai mare, iar CHF era promovat ca o moneda foarte stabila. Or, aceasta informare a fost una inselatoare, prejudiciabila, intrucat desi dobanda era mai mica, creditele in CHF aveau costuri ascunse sau variabile in functie de vointa bancii, suma mai mare acordata insemna o pondere mai mare a ratei raportat la veniturile imprumutatilor, rezultand un grad mai mare de indatorare, iar CHF a pornit de la un curs de 1.9 – 2.2 lei/CHF in 2007, a depasit inca din 2010 nivelul de 3 lei/CHF, ajungand in prezent la 3.7, ceea ce a afectat grav veniturile imprumutatilor, intr-un mod imprevizibil.
Desi constienta de acest risc, banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate ca avea aceasta obligatie legala. Prin urmare, in opinia reclamantilor, clauzele care instituie obligatia de a restitui creditul in moneda contractata, CHF, sunt abuzive, intrucat plaseaza in sarcina consumatorului intreg riscul valutar, fara o informare corespunzatoare. Acordarea produsului de creditare in CHF reprezinta o practica comerciala incorecta, iar aceasta realitate este confirmata inclusiv prin expunerea de motive a propunerii legislative intitulate „Lege privind amanarea executarii silite a persoanelor fizice care au accesat credite in franci elvetieni” prin care, sub semnatura a 11 deputati si senatori, s-a apreciat ca imprumutul in CHF acordat in anii trecuti cetatenilor a fost destul de inselator pentru clienti.
Reclamanta a sustinut ca instabilitatea CHF era certa pentru banca, un profesionist al afacerilor.
In continuare, reclamanta a expus considerente detaliate privind necesitatea promovarii unor politici sanatoase in domeniul creditarii si prevenirii abuzurilor institutiilor de creditare fata de particulari. Invoca dreptul francez, aspecte din Anteproiectul de Cod european al contractelor (Codul Gandolfi), Ghidul pentru creditori din Marea Britanie, legislatia si jurisprudenta diferitelor state, concluziile prezentate de avocatul general la data de 12.02.2014 in cauza CJUE C/26/13 Kasler. Arata ca Recomandarea CERS si Regulamentul BNR nr. 17/2012 reprezinta veritabile materializari ale obligatiei de informare ce revine profesionistilor, iar art. 4 lit. c din Regulamentul BNR nr. 3/2007 prevede ca realizarea activitatii de creditare se face pe baza reglementarilor interne, care trebuie sa cuprinda cel putin procedura de clasificare a clientelei-tinta pe categorii de risc de nerambursare. Or, la aprecierea riscului de nerambursare, bancile au ignorat riscul valutar, componenta a riscului de nerambursare, prin neincluderea in reglementarile interne a unei obligatii de informare a clientilor cu privire la efectele deprecierii monedei in care au contractat creditul sau, desi au inclus-o, aceste obligatii legale nu au fost respectate.
Invedereaza ca reclamanta nu a fost avertizata asupra variatiei cursului valutar, moneda elvetiana fiind utilizata pentru a crea impresia de stabilitate, ceea ce a constituit un abuz a carui sanctionare se impune. Impresia de stabilitate era indusa prin diferenta dobanzii practicate fata de creditele in EURO sau USD.
Contractul de credit nu poate fi unul aleatoriu. Art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 impune institutiilor de credit, tot in scopul diminuarii riscului, „sa isi organizeze activitatea de creditare astfel incat sa asigure separarea clara si efectiva a functiei de promovare si vanzare a produselor de creditare de functia de analiza a riscului de credit si monitorizare a expunerii”. Or, in perioada relevanta, in dispretul legii, bancile recompensau performanta salariatilor in functie de volumul creditelor acordate.
In opinia reclamantei, acordarea de credite in conditii de siguranta este obligatia profesionistului si a statului prin organismele sale de control, iar alegerea dintre produsele de creditare aflate pe piata a unui credit pagubos nu poate fi in niciun caz imputata consumatorului.
Reclamanta invoca si Recomandarea CERS 2011/1.
Arata ca acest produs de creditare a fost calificat drept „toxic” in legislatia franceza. De asemenea, se caracterizeaza prin suportarea variatiei cursului de schimb valutar exclusiv de catre imprumutat.
Considera reclamanta ca parata trebuia sa o avertizeze asupra riscurilor potentiale, au atat mai mult cu cat  BNR nu protejeaza CHF, astfel cum procedeaza cu EURO, moneda elvetiana fluctuand in mod deliberat pe piata bancara internationala; francul elvetian este o moneda puternica, insa foarte instabila din cauza fluctuatiilor de capital valutar pe timp de criza, fiind o „moneda refugiu”; francul elvetian nu era si nu este o moneda de schimb, clientii bancilor neprimind nici macar o bancnota in materialitatea ei; imprumutatii nu aveau niciun interes special pentru a solicita un credit in franci elvetieni de vreme ce nu realizau venituri in aceasta moneda si nu cunosteau nimic despre ea, astfel incat decizia de a contracta un credit in franci elvetieni a fost indusa de catre banca, aceasta avand reprezentarea deplina a riscului suportat de catre imprumutati; la momentul oferirii de imprumuturi francul elvetian se afla la pragul minim istoric inregistrat, ceea ce insemna ca urmeaza o crestere in valoare a acestei monede in comparatie cu alte monede. In timp ce aceasta imprejurare era total necunoscuta consumatorilor, era totusi cunoscuta de catre banca, in calitate de profesionist. De altfel, arata ca nu este logic si nici economic justificat ca un stat european sa ofere credite in orice alta moneda straina in afara de EURO, cu exceptia situatiilor in care consumatorul face dovada unor venituri constante in alta moneda straina.
Reclamanta arata ca parata nu si-a respectat obligatia de informare, consiliere, avertizare anterior incheierii contractelor de credit, creandu-se un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in defavoarea consumatorului, constituindu-se intr-o incalcare a art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. In plus, produsul de creditare in franci elvetieni reprezinta, prin natura sa, un contract cuprinzand clauze pentru intelegerea carora sunt necesare cunostinte de specialitate, respectiv capacitatea de a intelege si anticipa o evolutie a cursului de schimb valutar in defavoarea consumatorului, aspect ignorat de catre banca in mod culpabil. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de catre consumator nu au fost inteligibile.
Invedereaza ca obligatia de informare exista in cadrul reglementarilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice: art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Regulamentul BNR nr. 3/2007 (acesta din urma impune obligatia bancii de a informa fiecare client in parte in legatura cu posibilitatea majorarii sumelor pe care le datoreaza, determinate de materializarea riscului valutar sau a celui de rata a dobanzii ori cresterii costului creditului provenind din comisioane si alte cheltuieli privind administrarea creditului prevazute in contract), Directiva 2008/48/CE, OG nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004. De asemenea, aceasta obligatie a fost retinuta atat in jurisprudenta comunitara, cat si in cea nationala.
Obligatia de informare presupunea explicarea riscului valutar aferent incheierii unui contract de credit intr-o moneda utilizata foarte rar si fara legatura cu moneda in care consumatorul isi realizeaza veniturile, iar obligatia de consiliere si avertizare impunea indatorirea bancii de a atrage atentia cocontractantului sau asupra pericolelor si riscurilor unei operatiuni determinate. Aceste din urma aspecte privesc inclusiv oportunitatea incheierii unui anumit contract. Reclamanta sustine ca parata nu si-a indeplinit aceste obligatii.
Cat priveste sanctiunea aplicabila pentru neindeplinirea acestor obligatii, reclamanta arata ca sanctiunea care intervine este nulitatea clauzelor vizand restituirea creditului in moneda acordarii la cursul de schimb valutar de la data achitarii fiecarei rate. Raspunderea civila delictuala a bancii se va materializa prin suportarea riscului valutar de catre aceasta, cu titlu de reparare in natura a prejudiciului reclamantilor.
Mai arata ca creditul in CHF este un produs financiar toxic (defectuos), avand in vedere ca parata nu a administrat corespunzator riscul valutar al monedei CHF si a lipsit orice informare, consiliere si avertizare a consumatorilor cu privire la acest risc. Din inscrisurile depuse reiese ca defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunostinta ci, din contra, ascunse cu viclenie. Astfel, solicita inlocuirea obligatiei de restituire a creditului in CHF cu obligatia de restituire a sumei acordate in RON, conversiunea urmand a se face la data acordarii fiecarui credit. In acest sens, reclamanta invoca prevederile art. 25 lit. b, art. 27 lit. a, art. 17,  din Codul Consumului, art. 3 lit. a, art. 7 lit. c, art. 12, art. 15 din OG nr. 21/1992. Apreciaza ca, intrucat au demonstrat lipsa conformitatii serviciilor/produselor achizitionate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cauze, sunt indreptatiti la inlocuirea produselor/serviciilor contractate. Restituirea in lei a sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractarii creditului este efectul obligatiei de a repara, a inlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina imprumutatilor, respectiv a inghetarii cursului valutar LEU/CHF la momentul semnarii fiecarui contract de credit.
Invedereaza ca, in situatia indeplinirii corespunzatoare de catre banca a obligatiilor legale, consumatorii nu ar fi incheiat aceste contracte de credit profund vatamatoare.
Sustine reclamanta ca parata a apelat la practici comerciale inselatoare in vederea determinarii imprumutatilor sa achizitioneze serviciile bancare in valuta CHF, fiind incidente prevederile Legii nr. 363/2007, acesta fiind un argument in plus in sustinerea caracterului abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a statuat si CJUE in cauza C-453/10 Perenicova.
Invoca prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007 invederand ca, intrucat parata a promovat creditarea in valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, care s-a dovedit a fi neadevarat in scurt timp dupa incheierea contractelor de credit, leul devalorizandu-se in raport cu CHF cu peste 100% in numai 3 ani, sunt aplicabile aceste prevederi legale. Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea ca evolutia CHF va fi in sensul valorizarii acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului. Astfel, parata a folosit in interes propriu informatii pe care le detinea si le putea interpreta exclusiv si a anticipat cu ajutorul acestora astfel evolutia viitoare a CHF, pastrand pentru sine aceste informatii, respectiv: CHF se afla in perioada 2006-2007 la un minim istoric, astfel incat evolutia in sensul valorizarii era asteptata; creditarea in CHF urmata de obligarea imprumutatilor de restituire a ratelor in aceasta moneda era evident ca va determina cresterea cererii in CHF si, implicit, valorizarea acesteia intr-o anumita masura; criza economica ce ameninta Europa, odata instalata in Statele Unite prin falimentul celor 3 banci in 2007, in acest an indicele de risc de creditare perceput in economia generala a explodat; CHF este o moneda de refugiu in perioade de criza, ceea ce insemna o apreciere foarte previzibila in perioada urmatoare.
Astfel, apreciaza ca produsele de creditare in CHF nu ar fi trebuit sa existe pe piata la momentul respectiv, iar daca totusi au fost comercializate, trebuiau sa fie prezentate intr-o maniera transparenta, care sa permita consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective.
Sustine reclamanta ca clauzele contractuale contestate sunt abuzive, intrand sub incidenta art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si a alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000. Reclamanta sustine ca are calitatea de consumatori iar parata pe cea de profesionist. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrat exigentelor bunei-credinte. Astfel, sanctiunea care intervine este nulitatea absoluta a clauzelor contractuale prin care se instituie in sarcina consumatorilor obligatia restituirii creditului in CHF.
In drept, cererea se intemeiaza pe dispozitiile legale invocate in cuprinsul sau.
In probatiune, reclamanta a solicitat proba cu inscrisuri.
Prin intampinarea depusa parata a invocat exceptia de necompetenta materiala si teritoriala a Tribunalului Bihor si a solicitat disjungerea cererii reclamantei si respingerea acesteia ca nefondata cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata (vol. I, filele 62 – 136, dosar T. Bihor 5539/111/2014).
In motivare, parata a aratat in esenta ca toate tipurile de credite oferite de banca in perioada 2007-2008 au fost transmise spre avizare Directiei de Supraveghere a BNR. Arata ca, anterior semnarii oricarui contract de credit, banca derula un proces de informare si consiliere a potentialilor clienti, conform normelor sale interne, inclusiv in cazul creditelor in CHF. Daca unii dintre reclamanti s-au calificat doar pentru un credit in CHF si nu in RON sau in alta moneda straina, acest lucru nu s-a datorat unei manipulari a regulilor legale sau a statisticii, ci gradul de calificare putea fi justificat si de nivelul total al dobanzii sau de durata contractuala, de variatia si valoarea diferita a indicilor de referinta luati in calcul sau de valoarea diferita a dobanzilor obtinute de banca pe piata interbancara.
Sustine ca nu a aplicat politici de creditare iresponsabile si nu a ascuns vreun cost. Toate creditele au fost acordate reclamantilor in CHF, astfel incat este firesc ca si restituirea lor sa fie tot in CHF, in conformitate cu prevederile art. 1578, 1584, 1585 din Codul civil de la 1864. Creditele nu au fost indexate prin raportare la o moneda straina, ci au fost acordate direct in moneda straina.
Arata ca prin clauza stipulata la art. 1.3 lit. c din contracte li s-a oferit imprumutatilor posibilitatea de schimbare a monedei de creditare, insa niciunul dintre reclamanti nu a exercitat acest drept. Reclamanta solicita insa instantei modificarea obiectului contractului, ceea ce ar aduce atingere principiului libertatii contractuale, stipulat la art. 969 Cod civil.
In opinia paratei, francul elvetian nu este o moneda „exotica”, iar motivele pentru care creditele in CHF au avut succes sunt: rata de inflatie si deprecierea cursului de schimb; volatilitatea acestor indicatori; accesul bancilor la finantare externa; posibilitatea obtinerii unor dobanzi mai mici. Creditul in franci elvetieni avea un cost mai redus decat alte credite, din motive obiective, justificate economic. Arata ca declaratiile de presa din luna decembrie 2006 ale dlui Catalin Parvu erau in deplina concordanta cu situatia factuala. In perioada analizata, evolutiile dobanzilor pentru EUR erau foarte asemanatoare cu CHF. Analizand cele trei rate de dobanda (EUR/USD/CHF) intr-un interval de timp de cel putin 20 de ani se poate concluziona ca ratele de dobanda la care participantii pe piata monetara internationala s-au putut imprumuta in CHF au fost tot timpul mai mici decat cele la USD si EUR; un nivel mai scazut al dobanzii la creditul in CHF si deci al intregului cost pentru un credit in CHF este justificat de un nivel mai scazut al dobanzii interbancare obtinute de banca pentru CHF.
Sustine ca este aplicabila regula generala de drept comun in materia imprumutului de consumatie, inscrisa in art. 1584 si 1578 din Codul civil, privind nominalismul monetar, iar regula fireasca este cea a suportarii riscului valutar de catre imprumutat. De altfel, ambele parti isi asuma riscul ca pe parcursul executarii contractului suma restituita de imprumutat sa valoreze mai putin la momentul restituirii decat la momentul acordarii, raportat la o alta moneda considerata etalon. Aceasta regula este o aplicatie a principiului res perit debitori.
Arata ca banca nu putea cunoaste evolutia ulterioara a situatiei economice si politice a Romaniei si a Europei si impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existenta unor fluctuatii ale cursului de schimb valutar care sa afecteze capacitatea de rambursare a imprumutatilor sai, astfel ca nu avea cum si nici de ce sa aplice o mai buna gestiune a riscului valutar. Banca nu realizeaza un profit suplimentar din evolutia cursului de schimb valutar, ci pur si simplu si-a acoperit propriul risc valutar.
Invedereaza ca banca nu putea prevedea modificarile de curs de schimb ce au facut plata ratelor mai oneroasa pentru imprumutata, acestea fiind determinate de factori exteriori vointei bancii si imprevizibili (de exemplu, criza economica). Evolutia cursului de schimb CHF/RON si CHF/EUR anterior acordarii creditelor demonstreaza ca francul elvetian era o moneda stabila. Acordarea creditelor in CHF nu a influentat variatiile cursului de schimb si nu au contribuit la aprecierea CHF.
Cat priveste criticile reclamantei, arata ca aceasta invoca acte normative, directive si recomandari adoptate dupa momentul incheierii contractelor de credit, desi este aplicabil principiul neretroactivitatii legii. De asemenea, instanta nu poate efectua o analiza post factum, raportandu-se la aspecte ce tin de executarea contractelor de credit. Prevederile art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007 nu sunt aplicabile, caci au intrat in vigoare abila la 19 august 2008. Nici prevederile Directivei 2008/48 nu sunt aplicabile contractelor de credit. Astfel, la momentul incheierii contractului, situatia de fapt existenta corespundea intru totul prevederilor legale aplicabile si oricum, in cazul in care ar fi incalcate aceste obligatii, sanctiunile aplicabile nu ar fi nulitatea absoluta a clauzelor privind rambursarea creditului in valuta in care a fost acordat.
Arata ca banca nu poate raspunde pentru faptele altor banci, neexistand din aceasta perspectiva fapta ilicita, iar raspunderea civila delictuala este personala. Campaniile publicitare prezentate nu apartin paratei. Reclamanta nu a probat sustinerile acesteia privind existenta unei intelegeri anticoncurentiale, fiind simple speculatii. Categoriile de credite erau prezentate de aceeasi maniera, in mod egal, indiferent de moneda, cu indicarea conditiilor specifice de accesare pentru fiecare si a altor informatii relevante.
Apreciaza ca si-a indeplinit obligatiile de informare, consiliere si avertizare. Art. 970 Cod civil nu vizeaza informarea cu privire la riscul valutar, ci executarea contractului, iar nu momentul anterior incheierii acestuia. Legea nr. 284/2004 se aplica numai creditelor de consum. Prevederile Legii nr. 190/1999 se aplica numai creditelor ipotecare pentru investitii imobiliare si nu impun obligatia de informare cu privire la riscul valutar. OG nr. 21/1992 si Legea nr. 296/2004 prevad obligatii generale de informare care privesc caracteristicile esentiale ale produselor, nu riscul valutar. Astfel, la momentul acordarii creditelor, banca nu avea nicio obligatie legala de a informa consumatorii cu privire la consecintele posibile ale suportarii sarcinilor pecuniare generate de variatiile cursului de schimb. Normele generale invocate de reclamanti in domeniul protectiei drepturilor consumatorilor au in vedere analiza notiunii de risc in conexiune cu bunuri achizitionate si cu protejarea sanatatii si integritatii personale a consumatorilor. Riscul aferent acestora si riscul variatiei de schimb valutar au arii de acoperire distincte.
In opinia paratei, reclamanta nu poate invoca o totala ignoranta, in conditiile in care multi imrumutati au studii superioare, iar accesul la informatie era facil. Banca nu a inserat in contract o clauza cu un grad ridicat de tehnicitate si care sa necesite cunostinte speciale pentru a fi inteleasa, ci a concretizat o prevedere a Codului civil, iar imprumutata putea sa evalueze de la bun inceput consecintele economice ale semnarii contractului de credit si sa inteleaga ca restituirea creditului in aceeasi moneda in care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare in acea moneda si deci suportarea costurilor generate de variatia cursului de schimb.
Arata ca banca nu a comercializat servicii financiare defectuoase, ci conforme contractului incheiat, prestand exact serviciul agreat cu reclamanta, iar acordarea de credite in CHF era perfect legala si permisa de legislatia in vigoare. De asemenea, nu a utilizat practici comerciale inselatoare, publicitatea efectuata incadrandu-se strict in prevederile legale, parata nefiind sanctionata in vreun fel.
Mai sustine parata ca nu sunt intrunite conditiile prevazute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, fiind incidente prevederile alineatului 6 al acestui text de lege, intrucat clauzele respective reglementeaza tocmai obiectul principal al contractului si au caracter clar si inteligibil. Prin urmare, ele nu pot face obiectul analizei instantei din perspectiva Legii nr. 193/2000. Invedereaza situatia de fapt din cauza Kasler nu este aceeasi cu cea de fata.
In opinia paratei, conventia de credit nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre parti, care se analizeaza la momentul incheierii contractului. Posibilitatea existentei unor fluctuatii ale cursului de schimb valutar era de la sine inteleasa si a fost prevazuta si acceptata de ambele parti la momentul semnarii contractului de credit ca fiind o situatie care excedea controlului bancii. In plus, exista posibilitatea ca acest curs sa varieze si in sensul aprecierii leului fata de CHF, situatie care ar fi convenit imprumutatilor. Modificarea contractelor in sensul solicitat de reclamanta nu ar avea niciun temei legal si, in plus, ar avea consecinte extrem de grave asupra situatiei financiare a bancii.
Sustine ca nu este indeplinita conditia privind lipsa negocierii, intrucat imprumutatii au avut posibilitatea reala de a influenta natura clauzelor contestate, care au fost negociate. De asemenea, opineaza ca nu sunt indeplinite nici conditiile privind reaua-credinta a bancii si existenta unui dezechilibru contractual semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, aspecte care trebuie analizate in functie de situatia concreta de la momentul incheierii contractului de credit, iar nu de evolutia ulterioara a pietei. Banca a oferit acelasi produs de creditare atat in EUR, cat si in CHF, alegerea uneia dintre cele doua optiuni revenind consumatorului. Existenta unor diferente intre conditiile financiare de acordare era justificata din punct de vedere economic.
Apreciaza ca instanta nu poate dispune modificarea contractului, intrucat ar contraveni prevederilor art. 969 din Codul civil.
In drept, intampinarea se intemeiaza pe dispozitiile art. 205 si 94 NCPC.
In probatiune, parata a solicitat proba cu inscrisuri, interogatoriul reclamantei si martori.
Reclamanta a depus la dosar raspuns la intampinare, prin care a solicitat respingerea exceptiilor invocate de parata, iar pe fond, admiterea cererii de chemare in judecata.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta arata in esenta ca, prin intampinarea formulata, parata a recunoscut ca acordarea creditului in CHF la momentul respectiv permitea incadrarea clientilor in obtinerea unei sume a creditului mai mare. In opinia reclamantei, este falsa sustinerea paratei conform careia ratiunea pentru care se acorda o suma mai mare era legata strict de diferenta de valoare dintre Euribor si Libor. Sustine ca banca se astepta la randamentul mai scazut al acestui tip de creditare, prejudiciul rezultand din dobanzi mai mici urmand sa fie ulterior compensat din devalorizarea accentuata a CHF.
Arata ca nu se sustin afirmatiile paratei conform carora admiterea cererii de chemare in judecata ar provoca dezechilibre grave in sistemul bancar.
De asemenea, invedereaza ca nu se pune problema incalcarii dispozitiilor art. 969 C.Civ., atat timp cat nu este vorba de o conventie legal facuta. Invoca si cele statuate de CJUE in cauza Kasler vs OTP, invederand ca clauza de suportare a riscului contractual nu poate fi calificata drept una esentiala pentru contractul de credit, deoarece are menirea de a o proteja exclusiv pe parata de riscul devalorizarii leului in raport de CHF. De altfel, o astfel de sustinere ar atrage transformarea contractului de credit intr-unul aleatoriu, de speculatie pe curs valutar, interzis in relatiile cu consumatorii.
Prin sentinta civila nr. 180/C/2015 din 19.02.2015 a Tribunalului Bihor competenta de solutionare a cauzei a fost declinata in favoarea Judecatoriei Sectorului1 Bucuresti.
Cererea a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti sub nr.47168/299/2015.  
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
In fapt,
Prin contractul de credit nr. 410002J2040573166/16.06.2008 (filele 26-39 dosar T. Bihor 5539/111/2014) reclamanta a primit un credit de nevoi personale pentru suma de 15225 CHF pe o durata de 120 luni.
Conform Sectiunii 2 Conditiile imprumutului in art. 8.1 Imprumutatul si/sau Imprumutatul Solidar va/vor rambursa imprumutul si dobanda aferenta in rate lunare egale (anuitati), conform Graficului de rambursare, parte integranta a prezentului contract de imprumut in valuta in care a fost acordat imprumutul, pana la rambursarea integrala a sumelor datorate, in temeiul prezentului Contract, in conformitate cu termenii specificati in Cap.III Termenii Imprumutului.
Conform art. 8.4 Imrumutatul si Imprumutatul Solidar mandateaza prin prezenta Banca in mod expres, irevocabil si neconditionat, sa debiteze, la libera sa apreciere, contul curent mentionat in Cap. III Termenii Imprumutului si orice cont al Imprumutatului si al Imprumutatului Solidar, la datele de scadenta ale acestora. Daca moneda oricarui astfel de cont difera in moneda in care a fost acordat Imprumutul sau in care sunt datorate celelalte sume din dau in legatura cu prezentul Contract, Banca este autorizata expres prin prezentul Contract sa utilizeze disponibilitatile respective pentru a cumpara o suma egala cu cea in moneda sumelor datorate, aplicand rata de schimb a bancii si poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpararii si alte taxe, dupa caz.

La art. 6.3 din contract s-au prevazut urmatoarele:
„Imprumutatul este obligat ca cel tarziu in ziua scadentei sa constituie suma necesara rambursarilor in contul curent deschis la Banca, in valuta prevazuta in graficul de rambursare.
Imprumutatul/co-platitorul/garantul mandateaza Banca sa debiteze unilateral orice cont al imprumutatului/co-platitorului/garantului deschis la Banca, de unde aceasta poate incasa orice suma datorata de imprumutat/co-platitor/garant, la scadenta prevazuta in contract.
Daca moneda oricarui astfel de cont difera de moneda in care sunt datorate obligatiile de plata, Banca poate utiliza disponibilitatile respective pentru a cumpara o suma egala cu cea in moneda obligatiilor de plata, aplicand cursul sau de schimb si poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpararii sau alte taxe, dupa caz”.    
In drept,
In raport de data incheierii contractului, respectiv 16.06.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar in raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedura civila puterea doveditoare a probelor este subordonata Codului civil din 1864 si celor ale Codului comercial, precum si conform dispozitiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Potrivit dispozitiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituita in asociatii care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale industriale sau de productie, artizanale sau liberale (2) Prin comerciant se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori literale, cat si orice persoana care actioneaza in acelasi scop in numele sau pe seama acestuia”.
Parata este comerciant in sensul legii, intrucat este o persoana juridica  autorizata care, in temeiul unor contracte ce intra sub incidenta legilor privind protectia consumatorilor, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale. Reclamanta este consumator in sensul aceleiasi legi, intrucat in contractul incheiat cu parata a actionat in scopuri personale, respectiv in scopul de a realiza o investitie imobiliara.
In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute la art. 8.1 si 8.4, avand in vedere situatia de fapt mentionata anterior, instanta retine ca Legea nr. 193/2000, in forma in vigoare la data incheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 ca o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Mai mult, alineatele 2 si 3 ale aceluiasi articol prevad ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
In acest sens, condi?ia prevazuta de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este indeplinita intrucat contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze (orice proba contrara revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudente constante a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, sistemul de protectie pus in aplicare prin directiva mentionata se bazeaza pe ideea ca un consumator se gaseste intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste atat puterea de negociere, cat si de nivelul de informare, situatie care il conduce la adeziunea la conditiile redactate in prealabil, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial si Solvat Editores si Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protectia urmarita de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, in mai multe ocazii, ca situatia de inegalitate care exista intre consumator si vanzator sau furnizor nu poate fi compensata decat printr-o interventie pozitiva, exterioara partilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanta mai are in vedere faptul ca art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune si o alta conditie pentru existenta unei clauze abuzive – clauza trebuie sa creeze, contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului. Buna-credinta presupune, din aceasta perspectiva, faptul ca niciuna dintre parati nu urmareste sa obtina, ca urmare a incheierii contractului, mai mult decat valoarea contraprestatiei la care s-a obligat cealalta parte, respectand astfel un echilibru al prestatiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinta intervine ori de cate ori un comerciant, profitand de absenta unei negocieri directe a unei clauze, rupe, in mod voit, acest echilibru, urmarind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul fata de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o exceptie prin prevederile art. 4 alin.6 conform carora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Lista cuprinsa in anexa care face parte integranta din Legea nr. 193/2000 reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat incheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea  obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
4. Pentru a retine existenta unei clauze abuzive, instanta trebuie astfel sa verifice urmatoarele conditii:
1) clauza contractuala sa nu fi fost negociata:
2) prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor;
3) dezechilibrul creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Aceste conditii sunt cumulative astfel incat daca una dintre ele nu este indeplinita clauza contestata nu poate fi considerata abuziva.
In ceea ce priveste buna credinta, tribunalul are in vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza si daca marfurile sau serviciile au fost vandute sau furnizate la cererea expresa a consumatorului; intrucat conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor daca acesta actioneaza corect si echitabil fata de cealalta parte, ale carei interese legitime trebuie sa le ia in considerare”.
Fara a incalca prevederile legii, natura abuziva a unei clauze contractuale  se evalueaza in functie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia ;
b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
          In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
In acord cu principiul interpretarii conforme, prevederile actului normativ national prin care sunt transpuse in dreptul intern dispozitiile dintr-o directiva, trebuie interpretate, inclusiv in litigiile ce opun doi particulari, in lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu in sens contrar. Drept urmare, deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene care interpreteaza art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezinta relevanta pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, in concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj usor inteligibil”, folosite in partea finala din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 
In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanta nationala sa poata analiza (controla) daca o clauza are sau nu caracter abuziv este necesar sa fie indeplinite doua cerinte cumulative:
- clauza sa nu priveasca definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, fata de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza sa nu fie exprimata in mod clar si inteligibil.
 In conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné  Rábai, pct. 42, exceptiei prevazute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie sa i se dea o interpretare stricta.
Tot in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, pct. 49 si 50, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit ca se circumscriu notiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestatiile esentiale ale contractului si care, ca atare, il caracterizeaza, in timp ce clauzele care au un caracter accesoriu in raport cu cele care definesc esenta insasi a raportului contractual nu pot fi circumscrise notiunii „obiectul principal al contractului”, in sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit urmatoarele:
„ (…) cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul (sic !) sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului (…) la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste”.
Este de notat insa ca atat in hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (pct. 51), cat si in hotararea pronuntata la data de 26.02.2015 in cauza C – 143/13, Matei si Matei (pct. 53 si 72), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat ca revine instantei nationale dreptul de a aprecia, „avand in vedere natura, economia generala si prevederile contractului de imprumut, precum si contextul sau juridic si factual” (pct. 51 din hotararea pronuntata la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai) daca o clauza reglementeaza sau nu un element esential al prestatiei debitorului si daca aceasta a fost redactata in mod clar si inteligibil.       
Clauzele denuntate de reclamanta ca avand caracter abuziv vizeaza modul in care debitorul principal si cei accesorii trebuie sa indeplineasca obligatia de plata a ratelor.
Parata nu a probat ca vreuna din clauzele in litigiu ar fi fost negociata desi sarcina probei asupra acestui aspect ii revenea. Prin urmare prima conditie prevazuta de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea sa fie declarate abuzive este indeplinita.
Articolul 8.1 din contract care instituie obligatia reclamantei, in calitate de imprumutat, de a restitui creditul in valuta prevazuta in graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligatia principala a imprumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Banca).
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, aceasta clauza de la art. 8.1 din contract nu este supusa controlului judecatoresc, respectiv instanta nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Clauza 8.4 reglementeaza un mandat dat paratei de toti cei care si-au asumat obligatia de restituire a debitului de a debita orice cont in vederea efectuarii platii partiale scadente, precum si posibilitatea paratei de a utiliza disponibilitatile banesti ale debitorilor detinute in alte monede decat cea in care trebuie efectuata plata, in vederea cumpararii respectivei monede la cursul de schimb practicat de banca.  
Aceasta clauza nu face parte din categoria celor care se asociaza cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligatie caracteristica din cele ce revin imprumutatului in cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, intr-un contract de garantie personala.
Drept urmare, in raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 si de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanta poate verifica daca aceasta clauza are sau nu un caracter abuziv. Avand in vedere ca in prealabil, instanta a statuat ca partile nu au negociat clauzele contestate, aceasta analiza se va limita numai la a verifica daca prin ea insasi clauza contractuala creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor iar dezechilibrul astfel creat este in detrimentul consumatorului, nefiind respectata cerinta bunei-credinte.
Invocarea hotararii pronuntate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai, obligatorie pentru instantele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la retinerea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art. 6.3 contractul de credit.
Este incontestabil ca prin aceasta hotarare Curtea de Justitie a Uniunii Europene a stabilit intre altele ca „o clauza, cuprinsa intr un contract de imprumut incheiat in moneda straina intre un vanzator sau un furnizor si un consumator (…), in temeiul careia pentru calcularea ratelor imprumutului se aplica cursul de schimb la vanzare al acestei valute (…) in masura in care cuprinde o obligatie pecuniara a consumatorului de a plati, in cadrul ratelor imprumutului, sumele care rezulta din diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, nu poate fi considerata ca cuprinzand o „remuneratie” al carei caracter adecvat in calitate de contrapartida a unei prestatii efectuate de imprumutator sa nu poata face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili daca este abuziva (…)” insa o astfel de solutie nu echivaleaza cu retinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, in conditiile in care doar instanta nationala investita cu solutionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumarate ori in hotararile sale Curtea de Justitie a Uniunii Europene, inclusiv in hotararea pronuntata in cauza C – 26/13, Kásler si Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).  
In cauza dedusa judecatii, astfel cum fara echivoc rezulta din interpretarea literala a art. 8.4, obligatia de achizitionare a monedei straine in care trebuie achitate ratele la scadenta (CHF), prin folosirea de catre parata, in temeiul autorizarii primite de la titularii conturilor in temeiul art. 8.4, a sumelor aflate in conturile curente ale imprumutatilor/co-platitorului/garantului, dupa caz, la cursul de schimb al paratei, decurge dintr-un contract de vanzare-cumparare avand ca obiect moneda straina, iar nu din contractul de imprumut.
Spre deosebire de situatia de fapt din cauza Kásler si Káslerné Rábai, in prezentul litigiu clauza de la art. 8.4 din contractul de credit, care instituie obligatia imprumutatului (si a debitorilor accesorii) de a restitui creditul in CHF si totodata, implicit, si obligatia de a suporta si diferenta dintre cursul de schimb la vanzare si cursul de schimb la cumparare ale monedei straine, practicate de Banca parata, nu reprezinta o remuneratie pentru o prestatie efectuata de Banca, ci o prestatie caracteristica a cumparatorului in cadrul contractului de vanzare – cumparare al monedei straine, astfel cum explicit se arata in cuprinsul clauzei de la art. 8.4 in cuprinsul careia se face referire la cumpararea monedei straine de parata in numele si pe seama clientilor, in baza autorizarii date conform clauzei de la art. 8.4. Contractul de imprumut in temeiul caruia ii revine consumatorului obligatia de restituire a imprumutului in rate lunare este un raport juridic distinct de cel constand in contractul de vanzare-cumparare avand ca obiect achizitionarea monedei straine in care trebuie platita rata la scadenta.                
De altfel, clauza de la art. 8.4 din contractul de credit nu este aplicabila decat in subsidiar, in situatia in care imprumutatul omite sa depuna cel mai tarziu in ziua scadentei ratei, in contul curent suma necesara efectuarii platii partiale, in valuta prevazuta in graficul de rambursare. Nimic nu il impiedica pe imprumutat sa obtina moneda in care trebuie achitata rata in alt mod decat prin cumparare de la banca de la care a imprumutat banii si sa alimenteze la scadenta contul curent in aceasta moneda, in vederea efectuarii platii.
In absenta altor argumente ale reclamantei cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 8.4 din contract, instanta nu are nici un motiv pentru care ar putea considera intemeiata cererea reclamantei referitoare la aceasta clauza.
Cererea reclamantei de obligare a paratei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecarui contract de credit care sa prevada restituirea creditului in lei, prin luarea in considerare a cursului CHF – RON de la data incheierii contractului de credit nu este intemeiata. Aceasta cerere are caracter accesoriu fata de cea avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a art. 8.1 si 8.4 din conditiile speciale ale contractului de credit, cerere pe care instanta a apreciat-o ca fiind nefondata.
Instanta retine ca in virtutea principiului nominalismului monetar imprumutatul este obligat sa restituie creditul in moneda in care l-a primit. Desigur ca norma care il instituie are un caracter supletiv, fapt ce permite partilor sa deroge de la regula restituirii creditului in moneda in care a fost acordat de catre banca (de altfel, insasi stipularea art. 8.1) din conditiile speciale ale contractului de credit a fost posibila urmare a caracterului supletiv al art. 1578 C.civ., insa din moment ce partile au incheiat o conventie de imprumut prin care nu au derogat de la principiul nominalismului monetar, acestea sunt obligate, conform art. 969 C.civ. si principiului fortei obligatorii a contractelor, sa respecte acest principiu, revenindu-i consumatorului obligatia de a restitui creditul in moneda in care i-a fost pus la dispozitie.    
Drept urmare, constatand ca pretentiile reclamantilor nu sunt intemeiate, instanta va respinge cererea de chemare in judecata. 
In baza art. 451 C.proc.civ, instanta constata ca reclamantii au pierdut procesul insa parata nu a facut dovada efectuarii cheltuielior de judecata si pentru acest motiv va respinge cererea acesteia ca neintmeiata.


PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE

Respinge cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta P.M., cu domiciliul ales in …,   in contradictoriu cu parata P.B.R. SA, cu sediul in …., ca neintemeiata.
Respinge cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ca neintemeiata.
Cu apel in 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pronuntata in sedinta publica azi, 19.10.2015.

PRESEDINTE,                                              GREFIER,