Uzucapiune; Jonctiunea posesiilor ;Exercitare posesie sub nume de proprietar, versus stapanire materiala cu titlu precar

SENTINTA CIVILA NR.8146/06.11.2009
Uzucapiune; Jonctiunea posesiilor ;Exercitare posesie sub nume de proprietar, versus stapanire materiala cu titlu precar

Prin cererea inregistrata pe rolul instantei la data de 03.03.2009, reclamanta PM a chemat in judecata pe paratul Municipiul Bucuresti, prin Primarul General, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta sa constate ca a dobandit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat in Bucuresti, sector 6 in suprafata de 488 m2.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca terenul sus-mentionat a fost stapanit de parintii sai RS si RF, sub nume de proprietar, incepand cu anul 1966 si pana la decesul acestora, in anul 1988. Dupa decesul acestora, a exercitat o posesie utila asupra terenului mentionat si exercit aceasta posesie si in prezent, in calitate de fiica a acestora.
Asadar, de 43 de ani, impreuna cu parintii sai, a exercitat asupra terenului sus-mentionat o posesie utila, neviciata, ce a reunit cele doua elemente constitutive ale posesiei: corpus (elementul material al posesiei) si animus (elementul intentional), din moment ce impreuna cu parintii sai a efectuat in toata aceasta perioada acte materiale de stapanire efectiva: imprejmuire, curatare, arare, sapare si cultivare a terenului, s-au comportat si au fost perceputi de vecini ca niste adevarati proprietari ai terenului.
Cu privire la calitatea procesuala pasiva a Municipiului Bucuresti prin Primarul General s-a aratat ca din relatiile obtinute de la Primaria Sectorului 6 Bucuresti rezulta ca in Registrul cadastral al posesorilor, pentru terenul sus-mentionat figureaza ca posesor fostul CRAL Giulesti. In aceste conditii, calitate procesuala pasiva intr-un proces in uzucapiune nu poate avea decat unitatea administrativ-teritoriala locala, terenul sus-mentionat aflandu-se in domeniul privat al acesteia. Au fost invocate prevederile art. 477 Cod civil coroborat cu art. 3 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, conform caruia „domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevazute la pct. IV din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean".
Terenul a fost evaluat provizoriu la suma de 5 000 lei, intrucat acesta se afla intr-o zona inundabila, fiind impropriu construirii.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 1846-1862 C.civ., art. 1890 C.civ.
2. Pozitia procesuala a paratului
Municipiul Bucuresti, reprezentat legal de catre Primarul General Sorin Mircea Oprescu, a formulat intampinare (f.14), prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.
In motivare a aratat ca uzucapiunea (sau prescriptia achizitiva) este un mod originar de dobandire a proprietatii, prin care se constituie dreptul de proprietate in patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constand in exercitarea posesiei asupra lucrului in termenul si conditiile prevazute de lege. Pentru a-si produce efectele sunt necesare unele conditii: posesia, implinirea termenului, buna credinta, justul titlu si mai ales existenta unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis).
Conform art. 1849 C.civ. "nu se poate prescrie domeniul lucrarilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaratie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert".
In speta, nu sunt indeplinite conditiile cumulative pentru a uzucapa, iar un uzurpator nu poate fi considerat un bun proprietar.
Uzucapiunea este un mod originar de dobandire a proprietatii sau a altor drepturi reale asupra unui bun, prin posedarea neintrerupta a acelui lucru, in tot timpul si in conditiile fixate de lege. Posesia neviciata exercitata intr-o anumita perioada de timp, conform art. 1847 si art. 1890 C.civ. trebuie opusa fostului proprietar al bunului, uzucapiunea fiind o sanctiune imperativa a acestuia, care a dat dovada de lipsa de diligenta si prudenta in conservarea dreptului de proprietate. Intr-un cuvant posesia trebuie sa fie neviciata.
Ea urmareste sanctionarea proprietarului care se manifesta pasiv fata de bunul sau, care se afla in posesia altei persoane, si nu pe proprietarul care se afla in posesia bunului. Prin urmare nu exista pasivitate cand posesia este exercitata de proprietar.
Jonctiunea posesiilor in spiritul art. 1860 C.civ. opereaza in cazul in care posesiile au fost exercitate de alte persoane decat titularul dreptului de proprietate, deoarece numai intr-o atare situatie are sens unirea lor, iar nu si in cazul in care, fiind titular de drept, o persoana poate, oricum sa transmita dreptul sau fara a fi necesara invocarea uzucapiunii.
Cel care invoca uzucapiunea, poate uni posesia exercitata de el cu aceea exercitata de autorul sau, prin autor se intelege numai persoana care, ca si cel ce invoca uzucapiunea, nu este titulara de drept real.
Daca terenul posedat de o persoana in conditiile prevazute de art. 1846 C.civ. si 1847 C.civ. a fost trecut la stat prin decret de expropriere, posesia utila s-a intrerupt din momentul emiterii decretului, deoarece din acel moment posesiunea s-a transformat intr-o detentie precara. Chiar daca autorii reclamantei cat si aceasta au continuat sa posede bunul, a intervenit intreruperea prescriptiei.
In ceea ce priveste invocarea Certificatului de calitate de mostenitor de care se prevaleaza reclamanta, se exclude titlul "pro herede" deoarece acest titlu face sa se transmita de la autor la succesorul universal, nu un bun determinat, ci o universalitate de bunuri. De altfel, chiar enumerarea demonstrativa facuta de art. 1897 C.civ cuprinde numai actele cu titlu particular (vindere, schimb), si nu cu titlu universal (fiind un bun comun tuturor mostenitorilor care au fiecare un drept indiviz in succesiune cum este titlul pro herede), acest titlu putand fi invocat numai fata de terte persoane.
Totodata, anterior anilor 1989, proprietatea statului era inalienabila, imprescriptibila si insesizabila, iar bunurile imobile apartinand acesteia nu puteau fi dobandite prin prescriptia achizitiva. Prin urmare, odata cu trecerea terenului de 180 m2 in domeniul privat al Municipiului Bucuresti, dreptul de proprietate asupra acestuia poate fi dobandit prin uzucapiune, iar termenul de 30 de ani defipt de lege incepe sa curga din acel moment deoarece posesia exercitata anterior nu poate avea efect achizitiv, fiind realizata asupra unor bunuri supuse regimului de inalienabilitate, imprescriptibilitate si insesizabilitate specific proprietatii de stat inainte de anul 1989. Nefiind indeplinit termenul de 30 de ani in care trebuie exercitata posesia utila, se solicita respingerea actiunii ca nefondate.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 115-118 C.pr.civ.
3. Cererea de interventie in interes propriu
Intervenienta EL a formulat in temeiul art. 49 - 50 C.pr.civ. cerere de interventie in interes propriu in contradictoriu cu celelalte parti din prezentul dosar, solicitand sa se respinga cererea reclamantei PM, ca nefondata si neintemeiata, sa se constate intervenienta a dobandit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de aproximativ 500 mp situat in continuarea terenului in suprafata de 300 mp facand un tot unitar, situat in municipiul Bucuresti str. Sadinei nr. 18 A , sector 6, cu cheltuieli de judecata.
In motivare, intervenienta a aratat ca a fost proprietara suprafetei de 300 mp teren intravilan (curti constructii ) pe care se afla si un imobil casa de locuit conform sentintei civile nr. 296/17.01. 1997 pronuntata de Judecatoria Sector 6 Bucuresti. In anul 2008 a instrainat imobilele susmentionate (teren in suprafata de 300 mp si imobilul casa), ramanand cu suprafata de 500 m2 asupra careia solicita sa se constate ca este proprietara prin uzucapiune.
Intervenienta a mai aratat ca a avut o posesie pasnica si linistita din anul 1975, fiind gradina casei sale, pentru aceasta suprafata de teren a achitat impozitele si taxele locale, iar reclamanta a formulat cerere cu rea-credinta incalcand dispozitiile art. 723 din C.pr.civ. Daca i s-ar admite o astfel de cerere, nu numai ca s-ar crea un precedent impotriva dispozitiilor legale, dar s-ar crea o instabilitate a raporturilor juridice.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 49 - 50 C.pr.civ., art. 1890 C.civ.
4. Aspecte procesuale
Prin incheierea pronuntata in sedinta publica din 08.05.2009, instanta, avand in vedere dispozitiile art. 49 C.pr.civ., a admis in principiu cererea de interventie in interes propriu formulata de EL, avand in vedere ca aceasta urmareste obtinerea pentru sine a dreptului de proprietate asupra terenului situat in Bucuresti, nr. 18A, ce face obiectul judecatii, precum si faptul ca intervenientul principal EL invoca un drept propriu asupra bunului ce formeaza obiectul cererii de chemare in judecata, ca si reclamanta.
Cererea de chemare in judecata a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru in cuantum de 3.812,35 lei si 5 lei timbru judiciar.
Cererea de interventie in interes propriu a fost timbrata cu taxa judiciara de timbru in valoare de 384 de lei si timbru judiciar de 5 lei. Prin incheierea pronuntata in data de 23.10.2009 a fost admisa cererea de acordare de facilitati fiscale la plata taxei de timbru formulata de petenta EL, partea fiind scutita in temeiul art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 51/2008 de plata taxei judiciare de timbru in valoare de 3.428,35 lei stabilite prin incheierea din data de 19.06.2009.
In temeiul art. 167 C.proc.civ., instanta a incuviintat pentru toate partile proba cu inscrisuri si interogatoriul (104-106), iar pentru reclamanta si intervenienta proba testimoniala cu cate doi martori (f.107-110) si proba cu expertiza tehnica judiciara de specialitate topografie (f.90), avand ca obiective identificarea terenului, stabilirea amplasamentului, vecinatatilor, a suprafetei, evaluarea imobilului in functie de valoarea de circulatie actuala si descrierea completa, inclusiv lamurirea situatiei de fapt cu privire la existenta sau inexistenta vreunei constructii.
In cadrul probei cu inscrisuri au fost depuse in copie urmatoarele: adresa Primariei Sectorului 6 nr. 25219/14.11.2008, certificatul de calitate mostenitor succesiv nr. 12 eliberat de B.N.P., carte de identitate PM, adresa nr. 3679/17.03.2009 a Serviciului de Evidenta a Proprietatii, adresa nr. 2130/16.03.2009 a Directiei Juridic, Contencios, Legislatie, adresa nr. 161568/2009 a OCPI, adresa nr. 10892/07.04.2009 a Serviciului Cadastru – Fond Funciar, adresa nr. 1206/07.04.2009 a Biroului Concesionari si Vanzari Legea 85, adresa nr. 1456/08.04.2009 a Directiei Utilitati Publice, adresa nr. 542/06.04.2009 a S.C. Orizont S.A., adresa nr. 10892/07.04.2009 a Primariei Sector 6, adresa nr. 106-9-02408/10.04.2009 a Serviciului Public pentru Finante Publice Locale, inscris intitulat „Chitanta de vanzare-cumparare” din data de 15.07.1966, ordonanta presedintiala formulata pe cale separata de EL plangere penala prealabila, petitie D.G.P.M.B., adresa nr. 106-9-02802/05.05.2009 a Serviciului Public pentru Finante Publice Locale, inscris intitulat „Chitanta de vanzare-cumparare” din data de 15.07.1966, declaratie in vederea impunerii fiscale, referat nr. 76365/21.11.1978, sentinta civila nr. 2278/14.08.2008 a Judecatoriei Racari, sentinta civila nr. 296/17.01.1997 a Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti, fotografii depuse de intervenienta, adrese emise de M.I.R.A - Arhivele Nationale, adresa nr. 018-6-05810/05.07.2009 a Serviciului Public pentru Finante Publice Locale, adresa nr. 8048/959/17.06.2009 a Serviciului Cadastru, adresa nr. 13012/06.04.2009 a Directiei Juridic, Contencios, Legislatie, adresa nr. 163-9-01560/25.03.2009 a Serviciului Public pentru Finante Publice Locale.
5. Starea de fapt
 Analizand actele si lucrarile dosarului instanta retine, in fapt, ca terenul asupra caruia reclamanta si intervenienta in interes propriu solicita constatarea dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este situat in sect. 6, Bucuresti, in suprafata de 363 m2, avand urmatoarele vecinatati si dimensiuni ale laturilor: la Nord pe latura A-B de 26,24 m.l. corpul de proprietate format din teren situat in str. C, apartinand lui MI si corpul de proprietate format din teren situat in C, fara numar si proprietar necunoscut; la Sud pe latura C-D de 25,62 m.l. strada Si; la Est pe latura B-C de 14,55 m.l. corpul de proprietate format din teren din str. S, nr. 18 apartinand lui EL; la Vest pe latura D-A de 13,19 m.l. str. Podul I. Toate aceste coordonate, precum si reprezentarea lor grafica se regasesc in raportul de expertiza tehnica judiciara nr. 7597/27.05.2009 administrata in cursul procesului (filele 90-95).
Imobilul litigios din prezenta cauza este evaluat prin raportul de expertiza la suma de 128.256,97 lei si este un teren situat in intravilanul sectorului 6 al Municipiului Bucuresti.
Desi potrivit verificarilor efectuate din oficiu, imobilul s-ar fi aflat in evidentele INT ICRAL Giulesti in anul 1986 (f.31), nu exista vreun act din care sa rezulte ca o persoana fizica sau juridica a fost expropriata vreodata. De altfel, prin adresa nr. 542/06.04.2009, S.C. Orizont S.A., continuatoare in drepturi a INT ICRAL Giulesti, a invederat instantei ca nu detine acte cu privire la acest imobil (f.34).
In pofida adreselor efectuate din oficiu de catre instanta catre autoritatile publice competente si a raspunsurilor depuse la dosar, nu exista certitudinea ca numitul DV ar fi fost adevaratul proprietar al bunului. In acest sens, reclamanta nu a infatisat relatii sau inscrisuri din care sa rezulte calitatea acestuia de proprietar la momentul incheierii contractului intitulat „Chitanta de vanzare cumparare”. Reclamanta a depus in schimb la dosar copie de pe raspunsul primit de la M.I.R.A - Arhivele Nationale, care atesta faptul ca numitul DV nu se afla inscris in registrele agricole din anii 1951-1955, respectiv 1959-1963 (f.125-127), ceea ce probeaza ca reclamanta a depus diligente in a identifica adevaratul proprietar al imobilului litigios, demersul sau nefinalizandu-se insa cu identificarea acestuia.
Institutii legale incidente
Uzucapiunea de lunga durata reprezinta un mod de dobandire al dreptului de proprietate privata asupra unui bun imobil, prin care un posesor neproprietar, bazandu-se pe faptul posesiunii sale utile si neintrerupte timp de 30 de ani, devine cu efect retroactiv proprietar al imobilului, proprietarul neposesor pierzand concomitent dreptul de proprietate in beneficiul celui dintai.
In acest sens, art. 1837 C.civ. arata ca prescriptia este un mijloc de a dobandi proprietatea sub conditiile determinate prin aceasta lege, acestea fiind chiar posesia utila si termenul general de prescriptie de 30 de ani pentru ipoteza uzucapiunii de lunga durata.
Conform art. 645 C.civ., proprietatea se dobandeste, intre altele, si prin prescriptie.
Calitatea procesual pasiva a paratului
Instanta va analiza mai intai daca paratul din prezenta cauza intruneste calitatea de proprietar neposesor, caci numai in contradictoriu cu adevaratul proprietar al terenului uzucapiunea ar putea sa produca in patrimoniul acestuia efectul extinctiv de proprietate, in beneficiul posesorului neproprietar. Aceasta se impune cu atat mai mult cu cat uzucapiunea este nu doar un mod de dobandire a dreptului de proprietate privata, ci reprezinta in mod indirect si o sanctiune pentru fostul proprietar care, ramas in pasivitate pentru un timp indelungat, a permis unui posesor neproprietar sa se comporte ca un adevarat proprietar.
In aceste conditii, respingerea cererii pe temeiul ca Municipiul Bucuresti ar fi o persoana lipsita de calitate procesuala pasiva ar insemna lipsirea reclamantei de orice posibilitate de valorificare a drepturilor sale - care ar putea constitui un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, in unele cauze deduse judecatii sale, Curtea Europeana a retinut existenta unui drept protejat de Conventie din situatii de fapt, cu mare persistenta in timp. Avand a se pronunta cu privire la existenta dreptului de proprietate asupra unor terenuri, instanta europeana a aratat ca „ea acorda o deosebita importanta dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorita absentei (…) unor planuri cadastrale si imposibilitatii inscrierii proprietatii in registrele de publicitate imobiliara” (a se vedea, spre exemplu, cauza Sfintele Manastiri c. Greciei, hotararea din 9 decembrie 1994).
In cauza, dat fiind ca nici un alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanta sau intervenienta s-ar afla in imposibilitate de valorificare a drepturilor lor rezultand dintr-o indelungata stapanire a unui teren din cauza lipsei unei activitati coerente a statului privind publicitatea imobiliara referitoare la inscrierea dreptului de proprietate. Or, apararea efectiva a dreptului de proprietate impune si adoptarea unor masuri pozitive de protectie, ce semnifica existenta unor obligatii pozitive in sarcina autoritatilor statale competente, acolo unde exista o legatura intre masurile pe care un reclamant le-ar putea astepta in mod legitim de la acestea, raportate la exercitarea prerogativelor conferite de stapanirea unui bun. Aceasta ar fi insemnat inclusiv obligatia de a reglementa si implementa activitatea privind publicitatea imobiliara in asa fel incat sa permita instantelor nationale sa solutioneze in mod eficace si echitabil orice eventual litigiu referitor la un teren cu privire la care reclamantii au cel putin o speranta legitima de a obtine dreptul de proprietate cu privire la un teren (speranta legitima decurgand dintr-o indelungata stapanire, de care legea leaga producerea unor efecte juridice).
Prin urmare, nu ramane decat ca instanta sa constate ca, atunci cand reclamantul dintr-o actiune in constatarea dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiune depune diligente rezonabile pentru identificarea adevaratului proprietar si, cu toate acestea, nu reuseste sa-l identifice, intra in aplicare prezumtia simpla ca bunul respectiv nu a avut niciodata un proprietar si, ca atare, unitatea administrativ-teritoriala in circumscriptia careia se afla situat ar fi singura care ar putea invoca un drept asupra acestuia (art. 1199 C.civ.).
Aceasta calitate procesuala pasiva atribuita in mod fortat statului, chiar atunci cand acesta neaga prezumtia de proprietate ridicata impotriva sa, are sustinere in dispozitiile legale.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, avand ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot apartine domeniului public sau domeniului privat.
Bunurile fara stapan intra, potrivit art. 477 C.civ. coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, in domeniul privat al statului sau unitatii administrativ-teritoriale. In acelasi timp, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 prevede ca terenurile situate in intravilanul localitatii, care au apartinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, in ambele cazuri fara mostenitori, trec in proprietatea comunei, orasului sau a municipiului.
Asadar, prin raportare la dispozitiile legale citate, rezulta ca asupra bunului imobil din prezenta cauza, neavand cunoscut niciun titular al dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, persoana fizica sau juridica, si aflandu-se in intravilanul Municipiului Bucuresti, se prezuma ca numai unitatea administrativ-teritoriala ar putea opune un drept, motiv pentru care instanta constata ca paratul Municipiul Bucuresti are calitate procesuala pasiva in prezenta actiune, fara ca hotararea sa fie opozabila unui tert care nu a fost parte in procedura de fata si care isi dovedeste calitatea de proprietar.
Asupra prescriptibilitatii achizitive a bunului imobil
 In ceea ce priveste imprescriptibilitatea achizitiva a bunului imobil, invocata de parata prin intampinare, instanta urmeaza sa constate ca terenul in cauza este prezumat a fi in proprietatea privata a unitatii administrativ-teritoriale nu pentru ca s-ar fi aflat anterior anului 1989 in proprietate de stat, ci pentru ca in mod rezonabil nu s-a putut determina daca a existat vreodata un proprietar al acelui teren.
Asadar, imprejurarea ca proprietatea de stat dinainte de 1989 era inalienabila, imprescriptibila si insesizabila nu are nicio inraurire asupra solutiei ce va fi data in prezenta cauza, caci imobilul este prezumat a fi fost de la origini pana in prezent numai in proprietatea privata a unitatii-administrativ teritoriale, neexistand nici macar un indiciu in sensul ca s-ar fi aflat vreodata in domeniul public.
Prin decizia Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. IV din 16 ianuarie 2006 s-a statuat ca in cazul posesiilor incepute inainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, prescriptia achizitiva asupra terenurilor nu a fost intrerupta prin intrarea in vigoare a acestor legi, astfel ca, dupa abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instantelor de judecata sa constate ca au dobandit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Prin cele doua texte de lege terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar a avut loc o restrangere a atributiei de dispozitie din continutul dreptului de proprietate, ceea ce nu poate echivala cu lipsirea de efect a posesiei utile asupra terenurilor. Ca urmare, dupa abrogarea legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, fiind inlaturata interdictia dobandirii terenurilor in alt mod decat prin succesiune legala, posesorii acestora au devenit indreptatiti sa solicite instantelor de judecata sa constate ca au dobandit drept de proprietate asupra acelor terenuri.
Asupra conditiilor de fond ale prescriptiei achizitive
Instanta urmeaza sa constate ca reclamanta a exercitat o posesie utila alaturi de autorii sai mai bine de 30 de ani, pe cand intervenienta in interes propriu a exercitat doar o detentie precara, pe care nu a dovedit ca ar fi intervertit-o intr-o posesie utila.
Potrivit art. 1846 alin. 2 C.civ. posesiunea este detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru, iar art. 1854 C.civ. prevede ca posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul.
Reclamanta este unica succesoare legala si universala a parintilor sai, defunctii RF si RN (potrivit certificatului de calitate mostenitor succesiv nr. 12 eliberat de B.N.P. Elena Gabriela, fila 6), care au incheiat cu numitul DV un inscris numit „Chitanta de vanzare-cumparare” din data de 15.07.1966, in temeiul caruia acesta din urma vinde autorilor reclamantei un teren in suprafata de 330 m2, situat in str. S, nr. 18A (fila 51).
Instanta retine ca inscrisul de la fila 51 reprezinta doar o transcriere a unui act original. Potrivit art. 1172 C.civ., actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitatii functionarului, sau din lipsa de forme, este valabil ca scriptura sub semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante. In cazul de fata, inscrisul nu cuprinde semnaturi olografe ale partilor, ci mentiuni din care rezulta fara echivoc ca este o transcriere („ss/indescifrabil”). Cu toate acestea, instanta retine, in conditiile art. 1197 C.civ., ca reprezinta un inceput de dovada scrisa, ce poate fi unit cu proba testimoniala pentru a dovedi dobandirea posesiei de catre autorii reclamantei.
Contractul, nefiind incheiat cu solemnitatile cerute de lege pentru formarea sa valabila ca si vanzare-cumparare, nu a fost apt sa transmita proprietatea asupra imobilului.
Autorii reclamantei, RF si RN, au intrat in stapanirea materiala efectiva a terenului aproximativ la acelasi moment in care au incheiat conventia intitulata „Chitanta”, in data de 15.07.1966. Ca intrarea lor in stapanirea materiala a imobilului a avut loc atunci este dovedita de relatiile primite de la Primaria Sectorului 6 Bucuresti – S.P.F.P.L, prin care s-a comunicat instantei ca asupra terenului nu s-a deschis rol fiscal, dar ca in anul 1966 in arhiva institutiei a fost depusa in vederea impunerii fiscale copie de pe inscrisul prin care autorii reclamantei ar fi dobandit terenul de la numitul DV (f.51).
Totodata, martorii propusi spre audiere de reclamanta au declarat ca autorii reclamantei au intrat in stapanirea bunului imediat ce au incheiat contractul cu DV (filele 107-108). Astfel, martorul MS, care declara ca este vecin cu reclamanta si fost vecin cu autorii reclamantei, a afirmat ca vanzarea bunului a avut loc candva prin anii 1965-1966, cumparatorii intrand imediat in posesia bunului. Celalalt martor propus de reclamanta, Mircea Ion, declara ca locuieste in vecinatatea terenului litigios inca din 1967 si ca la momentul la care s-a mutat autorii reclamantei erau deja acolo.
Declaratiile martorilor propusi de intervenienta nu au a fi retinute sub acest aspect, caci acestia s-au mutat in vecinatatea imobilului la intervale mari de timp dupa anul 1966, cand autorii reclamantei intrasera deja in stapanirea materiala a bunului. Martorul OM s-a mutat in zona din anul 1974-1975, iar martora EI o cunoaste pe intervenienta din 1985, conform declaratiilor date de acestia (filele 109-110).
Instanta priveste cu rezerva declaratiile martorilor propusi de intervenienta, dat fiind ca in declaratiile acestora apar contradictii de natura a pune sub semnul indoielii fiabilitatea memoriei acestora in privinta datelor calendaristice, cu relevanta majora in litigiul de fata.
Conform psihologiei judiciare, martorul poate gresi asupra unor imprejurari, dar poate spune adevarul cu privire la celelalte parti ale depozitiei. Concluzia nu trebuie sa determine rationamentul ca o eroare minima, cu o importanta redusa, odata facuta, inseamna ca martorul a mai gresit si-n celelalte parti ale marturiei de o importanta reala pentru cauza, insa daca eroarea este grosiera, vizibila, printr-un element intrinsec, de natura a modifica datele in care se circumscrie cauza, aceasta se rasfrange asupra intregii marturii, fiind de natura a o discredita.
Pentru a fi in masura sa discrediteze intreaga marturie, eroarea trebuie sa poarte asupra unor imprejurari esentiale, care datorita importantei lor trebuia sa fi fost percepute si pastrate in memoria martorului in mod necesar. Existenta unui numar mare de contradictii, chiar avand un efect limitat la anumite imprejurari, este in masura sa puna sub semnul intrebarii veridicitatea intregii marturii.
Din analiza declaratiei martorei EI (f.110) rezulta contradictii in privinta unor imprejurari importante, cum ar fi data de la care o cunoaste pe intervenienta. Astfel, initial martora a declarat ca o cunoaste pe intervenienta EL din anul 1985, afirmand ulterior ca stie ca aceasta ocupa terenul de 40 de ani, apoi ca a vizitat-o pe intervenienta o data la doua zile, de 45 de ani incoace, iar apoi ca pe terenul respectiv nu exista nicio casa de cand o cunoaste pe intervenienta. Data fiind nesiguranta cu care martora a relatat instantei succesiunea in timp a evenimentelor, varsta inaintata a acesteia, relatia de prietenie cu intervenienta si faptul ca multe din informatiile oferite erau cunoscute de la intervenienta, fiind posibil sa fi fost influentata indirect prin sugestie, instanta va inlatura declaratia cu privire la aceste aspecte contradictorii.
Declaratia martorului OM (f.109), propus de intervenienta, este la fel de nesigura si contradictorie, desi nu ar trebui sa existe controverse cu privire la caracteristici concrete ale terenului. Astfel, martorul afirma initial ca nu poate descrie interiorul curtii, intrucat nu putea vedea peste gard, desi este foarte sigur cu privire la faptul ca a ajutat la repararea gardului prin montarea unor placi de BCA. Desi data prabusirii casei construite de familia R rezulta cu destula precizie din celelalte probe ca fiind anul 1977, in perioada cutremurului, martorul a afirmat ca la data cand s-a mutat in zona (anii 1975 sau 1974) nu exista nicio casa pe terenul in cauza.
 Asadar, instanta va retine declaratiile martorilor MS si MI, care se coroboreaza cu inscrisurile aflate le dosar, din care rezulta ca autorii reclamantei au inceput sa exercite elementul material al posesiei (corpus) asupra terenului inca din anul 1966. In privinta intentiei autorilor reclamantei de stapani imobilul sub nume de proprietar (animus), aceasta rezulta cu claritate din chitanta depusa la dosar (f.51) unita cu declaratiile martorilor ascultati in cauza si cu faptul ca au depus declaratii in vederea impunerii fiscale (f.66-67). Operatiunea juridica a fost astfel conceputa de partile sale incat sa transmita proprietatea, insa acest fapt nu s-a realizat, intrucat contractul a fost perfectat fara respectarea solemnitatilor cerute de lege.
 Cum s-a dovedit ca autorii reclamantei au inceput a stapani imobilul sub nume de proprietar din anul 1966, potrivit art. 1854 C.civ. ei sunt presupusi ca au exercitat posesia in tot acest timp, pana in anul decesului lor, 1988 (fila 6), fiind necesara dovada contrarie in sensul ca posesorii au inceput la un moment dat sa posede pentru altul ori ca au abandonat bunul. Nici intervenienta, dupa cum nici paratul, nu au facut dovada ca autorii reclamantei ar fi abandonat bunul sau ar fi incetat sa mai posede sub nume de proprietar.
 Sub acest aspect, instanta constata, conform declaratiei martorului MS, ca incepand cu anul 1978 pana in anul 1980 autorii reclamantei au locuit in podul casei pe care au ridicat-o intre timp pe acel teren, intrucat in urma inundatiilor restul incaperilor devenisera improprii pentru locuit. Dupa anul 1980 acestia s-au mutat in locuinta de serviciu pe care au primit-o. Faptul ca autorii reclamantei au parasit imobilul din 1980, intrucat au primit locuinta de serviciu in urma prabusirii casei lor, este confirmat si de martorul MI
 Aceasta realitate de fapt este atestata in parte si prin inscrisul depus la dosar de Primaria Sectorului 6 Bucuresti – S.P.F.P.L. (fila 68), in care se arata ca s-a inchis in data de 22.12.1978 rolul fiscal pentru constructia de paianta ridicata pe terenul litigios, deoarece in cursul anului 1977 aceasta s-a prabusit in urma cutremurului. Asadar, impulsul interior care i-a determinat pe autorii reclamantei sa paraseasca imobilul construit pe teren a fost lipsa unor conditii proprii pentru locuire, constructia din paianta fiind demolata. Din aceasta cauza, parasirea imobilului incepand cu anul 1980 nu a avut semnificatia abandonarii terenului, ci doar a constructiei demolate. Terenul a ramas in continuare in posesia autorilor reclamantei si ulterior anului 1980 a fost predat de autorii reclamantei catre intervenienta in vederea cultivarii lui, rodul culturii urmand sa fie impartit. Asadar, desi autorii reclamantei au predat elementul material al posesiei catre intervenienta, animus-ul posesiei, elementul subiectiv, a fost pastrat pana la decesul acestora in anul 1988.
 In sprijinul acestei realitati de fapt, raspunsul intervenientei de la intrebarea nr. 8, din cadrul interogatoriului ce i-a fost administrat in sedinta publica (fila 105) ca ar fi primit terenul in anul 1974 de la C.A.P., iar nu de la reclamanta, va fi inlaturat ca nefiind conform adevarului. Aceasta realitate nu se sprijina decat partial in afirmatiile martorului propus de intervenienta, OM (fila 109), care a afirmat ca intervenienta foloseste terenul, dar nu i-a spus niciodata ca este proprietara. Nici martora EI, propusa de intervenienta, nu a confirmat ca terenul ar fi fost primit de intervenienta de la C.A.P, ci chiar contrariul, ca stie de la intervenienta ca ar fi primit terenul de la tatal reclamantei. Or, cum tatal reclamantei a decedat in anul 1988, intervenienta nu ar fi putut incepe sa foloseasca terenul decat cel mai tarziu in anul 1988.
 Asa fiind, instanta retine ca autorii reclamantei au exercitat ulterior anului 1980 o posesie solo animo, avand doar elementul intentional al posesiei, pana la decesul lor din anul 1988.
 Sub aspectul posesiei exercitate de reclamanta asupra terenului ulterior decesului celor doi parinti in anul 1988, instanta ia act ca aceasta a continuat posesia autorilor sai, exercitand in mod similar numai elementul intentional al posesiei, elementul material fiind exercitat de intervenienta cu titlu precar. Ca a fost asa o arata chiar martora EI, atunci cand invedereaza instantei ca la un moment dat a venit proprietara, referindu-se la reclamanta, pentru a culege zarzavaturile ce au fost cultivate de intervenienta pe terenul litigios. Martorii propusi de reclamanta consolideaza prin declaratiile date veridicitatea acestei stari de fapt, ei afirmand ca reclamanta s-a interesat in mod constant de felul in care terenul este ingrijit. Ca atare, trei din cei patru vecini, cei doi martori propusi de reclamanta, respectiv martora EI propusa de intervenienta, recunosc ca reclamanta PM s-a comportat vizavi de terenul litigios ca si cum ar fi fost proprietar. Elocvent in acest sens este raspunsul intervenientei la interogatoriu, prin care a recunoscut ca reclamanta si autorii sai „veneau in vizita, sa vada ce a muncit” (f.105)
 Stabilit fiind faptul ca atat autorii reclamantei, cat si reclamanta au exercitat o posesie sub nume de proprietar, inseamna ca intervenienta nu a putut exercita decat o stapanire materiala cu titlu precar, ce este prezumata de art. 1855 C.civ. ca atare, atata vreme cat intervenienta nu a probat ca a intervertit precaritatea in posesie. Art. 1853 alin. 1 prevede ca actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar, pentru ca alin. 2 sa arate ca tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau.
In speta, intervenienta a avut posibilitatea sa cultive terenul litigios, tocmai pentru ca posesorii acelui teren i-au ingaduit s-o faca. Insa simpla folosire a terenului in scop agricol, chiar unita cu faptul ca intervenienta obisnuia sa ingrijeasca de teren, curatand de pilda santul de scurgere a apelor pluviale din fata terenului, conform declaratiei martorului OM, nu echivaleaza cu exercitarea unei posesii sub nume de proprietar. Actele materiale de simpla administrare sau conservare a bunului imobil nu pot doar prin sine sa valoreze posesie. Si un detentor precar are posibilitatea sa administreze in numele altuia bunul ce nu-i apartine, insa asta nu-l transforma intr-un posesor.
Independent de situatia de fapt retinuta, trebuie subliniat ca intervenienta insasi prin raspunsul la interogatoriu (f.104) nu a facut decat sa invoce tocmai detentia sa precara, sustinand ca „ar fi primit terenul de la Sfatul Popular si de la C.A.P. ca sa il ingradeasca si sa il ingrijeasca, fara sa primeasca titlu de proprietate, ci doar o hartie ca sa plateasca anual taxe si impozite la stat”. Primirea unui teren doar in folosinta, iar nu in proprietate, conjugata cu plata de taxe pentru acest drept de folosinta semnifica recunoasterea calitatii de proprietar a statului si, implicit, a detentiei precare a celui ce „a primit” terenul, ce nu poate sta la baza prescriptiei achizitive in lipsa unei intervertiri.
 Cat priveste calitatile pe care posesia trebuie sa le aiba pentru a fi apta sa fondeze uzucapiunea, instanta constata in cauza ca autorii reclamantei, cat si reclamanta au exercitat o posesie utila, aceasta fiind continua, pasnica si publica. Primele doua calitati ale posesiei sunt prezumate relativ, in sensul ca, odata ce s-a dovedit ca posesia a fost inceputa sub nume de proprietar, ea este prezumata ca s-a exercitat fara discontinuitati, respectiv intr-un mod pasnic. Art. 1850 C.civ. dispune: continuitatea si neintreruperea posesiunii sunt dispensate de proba din partea celui ce invoca prescriptia, in acest sens ca, posesorul actual care probeaza ca a posedat intr-un moment dat mai inainte, este presupus ca a posedat in tot timpul intermediar, fara insa ca aceasta sa impiedice proba contrarie.
Prezumtia unui exercitiu pasnic al posesiei nu a fost rasturnata de intervenienta. Declaratia data de martora EI in sensul ca reclamanta a rupt poarta dinspre strada S nu probeaza ca aceasta ar fi manifestat violenta in exercitiul posesiei, din moment ce tot prin aceeasi poarta reclamanta, impreuna cu unchiul sau obisnuiau sa intre pe teren si inainte. Nici prezumtia caracterului continuu al posesiei nu a fost rasturnata de intervenienta. Caracterul public al posesiei a fost dovedit pe deplin prin declaratiile martorilor MS, MI si EI ce recunosc faptul ca reclamanta s-a comportat vizavi de terenul litigios ca si cum ar fi fost proprietar, fara a lasa sub umbra echivocului realitatea ca s-ar considera a fi stapana acelui imobil.
 Pentru a produce efectul generator de proprietate, prescriptia achizitiva longissimi temporis cere si ca posesia sa fi fost exercitata in mod neintrerupt timp de cel putin 30 de ani, fie in mod singular din partea unui singur posesor, fie de mai multi posesori in mod separat, cu posibilitatea pentru ultimul de a uni posesia sa cu posesia autorului sau. Art. 1860 C.civ. dispune ca orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescriptia, sa uneasca posesiunea sa cu posesiunea autorului sau. In prezenta cauza, reclamanta a dovedit ca exercita o posesie de 43 de ani alaturi de parintii sai, intelegand sa invoce in favoarea sa jonctiunea posesiei sale de 21 de ani cu cea a autorilor sai, de 22 de ani. Cum posesia parintilor reclamantei a inceput din anul 1966, termenul de 30 de ani fiind depasit cu 13 ani, instanta constata ca termenul general de prescriptie achizitiva a fost implinit pe calea jonctiunii celor doua posesii.
Desi reclamanta a sustinut ca terenul are suprafata de  488 m2, intemeindu-se pe „Chitanta de vanzare cumparare”, instanta constata ca acesta are in fapt 363 m2, astfel cum rezulta din raportul de expertiza, motiv pentru care actiunea este intemeiata numai in parte.
Pentru toate aceste considerente, in temeiul art. 477, art. 1846 alin. 2, art. 1850, art. 1853 alin. 1, art. 1854, art. 1855, art. 1860 C.civ., instanta urmeaza sa admita in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta, sa respinga cererea de interventie in interes propriu ca neintemeiata si sa constate ca dreptul de proprietate asupra terenului situat in str. Sadinei, nr. 18A, sect. 6 in suprafata de 363 m2 a fost dobandit de reclamanta prin uzucapiune.
6. Alte aspecte procesuale
In temeiul art. 129 alin. 6 C.pr.civ., va lua act de faptul ca reclamanta nu a solicitat cheltuieli  de  judecata.
Totodata, dat fiind faptul ca intervenienta este cazuta din pretentii, in temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ. instanta urmeaza sa respinga si cererea formulata de aceasta privind cheltuielile de judecata, ca neintemeiata.
Potrivit art. 19 alin. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, instanta poate dispune, odata cu solutionarea cauzei, obligarea partii care a beneficiat de ajutor public judiciar la restituirea, in tot sau in parte, a cheltuielilor avansate de catre stat, daca prin comportamentul nediligent avut in timpul procesului a cauzat pierderea procesului ori daca prin hotarare judecatoreasca s-a constatat ca actiunea a fost exercitata abuziv.
Instanta a retinut anterior ca intervenienta EL a exercitat prezenta actiune fara a indeplini conditiile legale pentru dobandirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului, iar evidenta acestui fapt rezulta din raspunsul la interogatoriu, in care nu a facut decat sa invoce tocmai detentia sa precara, sustinand ca ar fi primit terenul de la Sfatul Popular si de la C.A.P., dar si imprejurarea ca probele administrate au contrazis sustinerile sale, elocventa in acest sens fiind declaratia martorei EI, care a declarat ca stie de la intervenienta ca aceasta din urma ar fi primit terenul de la tatal reclamantei. Fata de situatia de fapt pe larg expusa anterior si de aceste sublinieri, instanta va retine ca intervenientei EL i-a fost respectat  dreptul de acces la instanta, insa in urma probatoriului administrat a rezultat ca cererea de interventie in interes propriu a fost exercitata in mod abuziv in sensul art. 19 alin. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, impunandu-se suportarea de catre aceasta, iar nu de catre stat, a cheltuielilor procesuale avansate cu titlu de ajutor public judiciar, constand in plata taxelor de timbru in valoare de 3.428,35 de lei.