Inadmisibilitatea actiunii in raspundere civila delictuala exercitata de angajator ulterior anularii deciziei de imputare emisa functionarului public pentru recuperarea prejudiciului.

Inadmisibilitatea actiunii in raspundere civila delictuala  exercitata de angajator ulterior anularii deciziei de imputare emisa  functionarului public pentru recuperarea prejudiciului.

           Sub aspectul dreptului material la actiune sunt incidente dispozitiile Legii nr.188/1999 care reglementeaza raspunderea civila a functionarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit si care reglementeaza un termen de prescriptie de 3 ani de la data producerii pagubei – art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la raspunderea civila a functionarilor publici si prin urmare, normele de drept comun cuprinse in codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege speciala, cu aplicabilitate numai in cazul functionarilor publici, nu exista un drept de optiune intre aceste norme si cele cu caracter general, care privesc angajarea raspunderii civile a oricarei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
In conditiile in care s-a emis o Decizie de imputatie care a facut obiectul unei actiuni in anulare, o actiune de drept comun privind raspunderea functionarului public este inadmisibila.


           Sectia de contencios administrativ si fiscal – Decizia nr. 700/13 februarie  2015.

Prin sc. 1575/CA/22.10.2014 pronuntata de Tribunalul Hunedoara sectia a II a civila de contencios administrativ si fiscal a fost admisa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si a fost respinsa ca fiind prescrisa actiunea formulata de reclamanta CASA JUDETEANA DE PENSII H. in contradictoriu cu parata O.E., avand ca obiect pretentii.
Nu s-au acordat cheltuieli de judecata.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamanta Casa Judeteana de Pensii H.  solicitand anularea sentintei civile atacate si rejudecand cauza sa se pronunte o hotarare judecatoreasca prin care sa fie respinsa exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de parata si, pe cale de consecinta, sa fie admisa actiunea formulata de reclamanta.
In motivarea recursului s-a aratat ca sumei de 19.459 lei ce face obiectul prezentei cauze (creanta bugetara) nu se aplica termenul de prescriptie de 3 ani prevazut de decretul  167/1958 ci termenul de prescriptie de 5 ani, prevazut de art. 131 al. 1 O.G. nr.92/2003 privind codul de procedura fiscala.
Sustine recurenta ca aceasta creanta constituind venit la bugetul general consolidat, conform art. 1 al. 2 Cod de procedura fiscala, este o creanta fiscala careia i se aplica dispozitiile art. 131 care instituie un termen de prescriptie de 5 ani.
Se invoca prevederile Legii nr.69/2010 a responsabilitatii fiscal-bugetare si se invedereaza ca suma platita paratei, reprezentand drepturi salariale incasate necuvenit in baza sc. 2950/CA/2008, desfiintata prin decizia 53/CA/2009, a fost suportata din bugetul asigurarilor sociale de stat, parte componenta a bugetului general consolidat.
Recurenta arata ca dreptul de a cere executarea silita a acestei sume se raporteaza  la data pronuntarii decizie 53/CA/14.01.2009 si fiind un termen de 5 ani, acesta nu este implinit la dat formularii actiunii.
Recurenta sustine ca termenul de prescriptie a fost intrerupt prin emiterea Deciziei 161/24.10.2011, acesta constituind si un act incepator de executare, in sensul art. 16 lit. c DL nr.167/1958 si ca prescriptia extinctiva nu face parte din efectele actului juridic pentru ca sanctiunea nulitatii sa intervina aspra intreruperii prescriptiei extinctive. Cu late cuvinte, se arata ca, chiar daca decizia 161/2011 a fost anulata ulterior pentru neindeplinirea conditiilor  de forma, pe fond fiind corect emisa, acest fapt nu are nicio relevanta asupra intreruperii cursului prescriptiei.
Se mai sustine ca prescriptia are rolul sanctionator asupra pasivitatii creditorului de a-si realiza creanta ori, decizia 161/2011 exprima clar vointa creditorului de a-si pune in valoare dreptul sau impotriva debitorului.
Se invoca prevederile art. 1870 si 1869 din vechiul cod civil, art. 2539, 2537 pct. 2 si 3  Noul Cod de procedura civila si sustine intreruperea prescriptiei prin decizia 161/2011, emisa in interiorul termenului de prescriptie si anulata pentru lipsa de forma.
Recurenta invoca in sustinerea intreruperii si suspendarii termenului de prescriptie,prevederileart.16,17 DL 167/1958, art.1865, 1867, 1868,1869, 1870, 1871 si urmatoarele Cod civil, art. 2525, 2537, 2538, 2539, 2541 Legea 287/2009, art. 405 indice 2 cod de procedura civila, art. 708 Cod de procedura civila.
In sustinerea recursului s-a invocat prevederile art. 20 Legea nr.554/2004, art. 488 pct. 8 Cod de procedura civila, art. 466 si urmatoarele, art. 480 si urmatoarele Noul Cod de procedura civila.
Intimata parata O.E. a formulat intampinare la recurs solicitand   respingerea caii de atac  ca netemeinica si nelegala.
Intimata apreciaza ca termenul de prescriptie este de 3 ani , conform DL nr.167/1958, ca pretentiile reclamantei nu reprezinta o creanta fiscala ci una civila si ca termenul de prescriptie nu a fost intrerupt prin emiterea deciziei de impunere nr. 161/2011, decizie anulata de instanta. Apreciaza ca efectele nulitatii sunt aceleasi si unui act nul nu i se pot atribui efecte juridice.
Prin  raspunsul la intampinare, recurenta reia motivele din cererea de recurs.
In ceea ce priveste calea de atac formulata, Curtea de Apel retine ca reclamanta a declarat recurs, cale de atac prevazuta de art.20 Legea nr.554/2004, desi prima instanta a mentionat in dispozitivul hotararii calea de atac a apelului in 30 de zile de la comunicare.
In cauza sunt incidente dispozitiile art.457 al. 1 si 2 Noul Cod de procedura civila potrivit carora hotararea judecatoreasca  este supusa numai cailor de atac prevazute de lege, in conditiile si termenele stabilite de aceasta, indiferent de mentiunile din dispozitiv si mentiunea inexacta nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevazuta de lege, prin urmare, in temeiul acestor dispozitii se va retine corect declarata calea de atac a recursului.
Din oficiu, in temeiul art. 489 al. 3 Noul Cod de procedura civila, instanta de recurs a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii si, analizand sentinta atacata, prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel constata  ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
Criticile recurentei vizeaza solutia pronuntata asupra exceptiei prescriptiei dreptului material la actiune, raportat la natura creantei pretinsa de reclamanta, respectiv fiscala sau civila.
Recurenta sustine caracterul fiscal al creantei, invocand dispozitiile Codului de procedura fiscala.
Se constata ca obiectul actiunii reclamantei il reprezinta drepturi salariale incasate necuvenit in baza sc. 2950/CA/2008 pronuntata in dosar 4207/97/2008 al Tribunalului Hunedoara, desfiintata prin decizia civila 53/CA/2009 a Curtii de Apel Alba Iulia si raportat la natura juridica a sumelor de bani reprezentand drepturi salariale, prima instanta a facut o corecta aplicare a normelor legale.
Astfel, in mod corect s-a retinut ca nu orice creanta bugetara are caracter fiscal si ca  dispozitiile art.1 alin. 2 si 3, art. 16 si art. 21 Cod procedura fiscala, creantele fiscale reprezinta drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal, nu din raporturi de munca, iar potrivit art.23 din acelasi act normativ, dreptul de creanta fiscala si obligatia fiscala corelativa se nasc in momentul in care se constituie baza de impunere care le genereaza, nascandu-se de la acelasi moment si dreptul organului fiscal de a stabili si a determina obligatia fiscala datorata.
Ceea ce este esential in definirea unei creante fiscale este existenta raportului fiscal, asa cum este reglementat de codul de procedura fiscala ori, sumele de bani reprezentand drepturi salariale intre institutia publica si angajatul sau – functionar public - nu se incadreaza in acest raport, chiar daca sumele achitate sunt din bugetul consolidat.
Sub aspectul dreptului material la actiune sunt incidente dispozitiile Legii nr.188/1999 care reglementeaza raspunderea civila a functionarului public pentru restituirea sumelor ce i s-au acordat necuvenit si care reglementeaza un termen de prescriptie de 3 ani de la data producerii pagubei – art. 84-85, pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare.
Legea nr.188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun cu privire la raspunderea civila a functionarilor publici si prin urmare, normele de drept comun cuprinse in codul civil, codul muncii sunt inaplicabile.
Fiind vorba de o lege speciala, cu aplicabilitate numai in cazul functionarilor publici, nu exista un drept de optiune intre aceste norme si cele cu caracter general, care privesc angajarea raspunderii civile a oricarei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
In conditiile in care s-a emis o Decizie de imputatie care a facut obiectul unei actiuni in anulare, o actiunea de drept comun privind raspunderea functionarului public este inadmisibila motiv pentru care exceptia invocata din oficiu este intemeiata.
Urmare acestei concluzii, prescriptia dreptului la o actiune de drept comun inadmisibila, nu mai poate fi analizata, fiind lipsita de suport.
Pe de alta parte, strict teoretic, se constata ca retinerile primei instante cu referire la prescriptia dreptului la actiune si la actul juridic anulat irevocabil care este considerat ca nu a fost niciodata incheiat, sunt corecte.
Pentru cele ce preced, in temeiul art.496 NCPC, a fost respins ca nefondat  recursul.