Decretul-lege nr. 118/1990 - drepturile cuvenite persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945.

       Incidenta si aplicarea deciziei nr. 9/2014 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie privind interpretarea unor prevederi ale acestui act normativ.


       Prin sentinta civila nr. 803/27.06.2014, Tribunalul Covasna - Sectia civila: a admis, in parte, contestatia formulata de reclamantul B.L. in contradictoriu cu parata Agentia Judeteana pentru Plati si Inspectie Sociala C. si, in consecinta, a anulat Deciziile nr. 371/07.01.2014 si nr. 7/10.02.2014, emise de parata privitor la partea reclamanta, a stabilit ca reclamantul este beneficiar al drepturilor prevazute de art. 4 alin. 2 si art. 8 alin. 1 si 2 lit. a-g din Decretul-lege nr.  118/1990 pentru perioada 01.01.1952-30.03.1959 – ca urmare a persecutiilor politice constand in stabilirea domiciliului obligatoriu in localitatea T., judetul C. in acest interval de timp si a obligat parata sa acorde aceste drepturi partii reclamante incepand cu data de 01.01.2014. A obligat parata la plata cheltuielilor de judecata catre reclamant.
Impotriva acestei hotarari a formulat recurs, in termen legal si motivat, parata Agentia Judeteana pentru Plati si Inspectie Sociala C., solicitand modificarea sau casarea in tot a sentintei atacate, ca netemeinica si nelegala.
In motivarea recursului, recurenta-parata a aratat, in esenta, ca din probatoriul administrat se poate observa ca instanta de fond a tratat in mod superficial dispozitiile art. 1 alin. 1 lit. d din Decretul-lege nr.118/1990, marginindu-se sa constate ca familia reclamantului au fost declarati chiaburi si datorita acestui fapt au fost persecutati politic, desi din documentele de la dosar nu rezulta ca reclamantului i s-ar fi stabilit domiciliu obligatoriu, iar din declaratiile martorilor ar rezulta ca numai tatalui reclamantului i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, nu si reclamantului. Recurenta a mai invocat jurisprudenta Curtii de Apel Brasov si sesizarea de catre aceeasi instanta a Inaltei Curti de Casatie si Justitie in scopul interpretarii anumitor chestiuni de drept din Decretul-lege  nr.118/1990.
In consecinta, recurenta considera ca solutiile pronuntate de catre comisie si care fac obiectul cauzei sunt intemeiate, fiind emise in baza probelor depuse la dosar si cu stricta interpretare si aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.
Intimatul-reclamant a formulat intampinare (filele 20-21), prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neintemeiat, cu cheltuieli de judecata, intrucat sentinta atacata este legala si temeinica, avand in vedere ca din cauza situatiei intregii familiei a suferit si el, chiar daca era copil, fiind deopotriva victima a masurii luate. In acest sens, intimatul a invocat Decizia nr. 1770/2014 a Curtii de Apel Brasov, in sensul ca o interpretare ca cea propusa de recurenta este contrara art.14 CEDO, cum s-a constatat si in cauza Beian impotriva Romaniei.
Analizand recursul declarat, actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Recurenta invoca gresita aplicare a normelor Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, in sensul ca instanta de fond a apreciat ca din catalogarea familiei reclamantului ca fiind chiabura decurge si conditia legala de a fi stabilit reclamantului domiciliul obligatoriu.
Motivul de recurs invocat de recurenta se incadreaza in dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedura civila si este fondat.
Prin sentinta atacata, instanta de fond a constatat ca sunt indeplinite conditiile legale pentru a considera ca reclamantul are calitatea de persoana persecutata din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945 si, in consecinta, are dreptul sa beneficieze de drepturile prevazute de art. 4 alin. (2) si art. 8 alin. (1) si (2) lit. „a”-„g” din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanta de fond a constatat, in primul rand, ca din Nota de studiu nr. 00880015/14.12.1967 a Consiliului Securitatii Statului – Serviciul C. rezulta ca masura administrativa a domiciliului obligatoriu a fost luata in anii 1949-1961 pentru un numar de 60.000 de persoane, ca urmare a aplicarii Decretului nr. 83/03.03.1949 privind nationalizarea pamanturilor mosieresti ramase in urma Reformei Agrare din anul 1945, masura vizand fostii mosieri si familiile acestora care „prezentau pericol pentru securitatea Statului”, iar potrivit H.C.M. nr.1154/26.10.1950 modificata ulterior prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951 categoriei sociale a chiaburilor le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu in localitatile in care acestia aveau stabilit domiciliul de drept comun.
In al doilea rand, instanta de fond a constatat ca membrii familiei partii reclamante au fost calificati drept chiaburi, perioada in care au avut stabilit domiciliul obligatoriu, fiind impus de autoritatile vremii ca aceste persoane sa nu se poata eschiva de la onorarea obligatiilor impuse in sarcina lor si pentru a se evita posibilitatea organizarii si desfasurarii unor activitati dusmanoase, reactionare si de propaganda impotriva noului regim instaurat in Romania, calitatea de chiabur atragand dupa sine aceasta masura administrativa, fapt ce poate fi dedus si din prevederile art. 11 din Constitutia Romaniei din 1952, potrivit carora o gospodarie chiabureasca era considerata la vremea respectiva ca fiind „o formatiune capitalista in Republica Populara Romana bazata pe exploatarea muncii salariate”, asa zisul stat democrat popular ducand ca atare o politica „consecventa de ingradire si eliminare a elementelor capitaliste”.
In al treilea rand, instanta de fond a constatat ca intre declaratiile de martori si inscrisurile depuse la dosar nu exista contradictie decat asupra duratei masurii domiciliului obligatoriu, ci acestea se completeaza si se coroboreaza, caracterul abuziv al masurii administrative care i-a fost aplicata reclamantului rezultand si prin prisma faptului ca nu au existat intotdeauna inscrisuri care sa ateste respectivele situatii, astfel ca deciziile atacate sunt nelegale si netemeinice.
Curtea apreciaza ca instanta de fond a aplicat gresit normele de drept material incidente in cauza, intrucat prevederile art. 1 alin. (1) lit.”d” din Decretul-lege nr.118/1990 nu pot fi interpretate decat in sensul ca pentru a avea calitatea de persoana indreptatita reclamantul trebuie sa fi fost supus, el sau sotul/sotia ori parintii cu care locuia, masurii administrative a domiciliului obligatoriu, conditie a carei indeplinire poate fi dovedita atat cu inscrisuri cat si cu martori sau alte mijloace de proba, conform art. 10 din decretul-lege. Din  probele cu inscrisuri si cu martori administrate in cauza nu rezulta ca reclamantului sau parintilor acestuia le-a fost ingradit dreptul de alegere in mod liber a domiciliului, ci doar ca tatal reclamantului (B.E.) a fost evidentiat ca chiabur, in listele nominale din anii 1952, 1953, 1955 si 1956 (fila 12 dosar fond) si ca acesta avea limitata libertatea de circulatie, putand sa plece din localitatea T. numai eventual pana la T.S. (declaratii martori, filele 48-49 dosar fond), iar in ce priveste membrii familiei celui declarat chiabur, declaratiile celor doi martori se contrazic, unul din martori afirmand (fila 48 dosar fond) ca sotia si copiii lui B.E. (deci, inclusiv reclamantul) puteau pleca oriunde fara a anunta autoritatile, iar celalalt martor sustinand (fila 49 dosar fond) ca intreaga familie nu avea voie sa paraseasca localitatea T. nici macar cu invoire.
Oricum, aspectul sub care se contrazic declaratiile martorilor nu este esential in cauza, avand in vedere ca, chiar si in ce il priveste pe tatal reclamantului, se declara doar ca acesta a avut limitata libertatea de circulatie, fara a se referi in vreun fel la o interdictie de alegere in mod liber a domiciliului.
Curtea apreciaza ca din Nota de studiu nr.00880015/14.12.1967 a Consiliului Securitatii Statului – Serviciul C. nu rezulta ca includerea in categoria chiaburilor atragea dupa sine, din oficiu, stabilirea domiciliului obligatoriu, asa cum in mod gresit constata instanta de fond, ci ca aceasta masura, atunci cand a fost stabilita in mod colectiv a vizat persoanele care, in prealabil, au fost dislocate sau stramutate si apoi le-a fost fixat domiciliul obligatoriu, iar in cazurile individuale, incepand din anul 1952 era luata conform H.C.M. nr.1.554 din 22 august 1952, la propunerea comisiilor regionale M.A.I. de catre o comisie centrala a Ministerului Afacerilor Interne formata conform deciziei nr. 744 din 25 august 1952.
Prin urmare, intrucat din probele administrate nu rezulta ca parintilor reclamantului sau acestuia personal le-a fost aplicata masura administrativa a domiciliului obligatoriu, ci cel mult le-a fost limitata temporar libertatea de circulatie, premisa care nu este echivalenta cu cea a domiciliului obligatoriu, asa cum a constatat si Inalta Curtea de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in Decizia nr. 9/13.10.2014 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei partea I, nr. 866/27.11.2014) – pct.10.2.2. alineatul al treilea, Curtea apreciaza ca  instanta de fond a admis actiunea reclamantului ca urmare a interpretarii gresite a normelor de drept material, drept pentru care, in temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, comb. cu art. 496 din Codul de procedura civila, va admite recursul si, in consecinta, va casa in tot sentinta atacata, iar ca urmare a rejudecarii dupa casare, potrivit art. 498 alin. (1) din Codul de procedura civila, va respinge actiunea reclamantului ca nefondata, din motivele retinute mai sus.
Fara cheltuieli de judecata in recurs, nefiind solicitate de recurenta.