CLAUZE ABUZIVE.CONTRACT DE CREDIT.

CLAUZE ABUZIVE.CONTRACT DE CREDIT.

TRIBUNALUL VALCEA - SECTIA A II A CIVILADECIZIE Nr. 551/2013
 din data de 04 Aprilie 2013

Prin sentinta din data de 18.01.2005 Judecatoria Rm.Valcea a admis in parte actiunea formulata de reclamantul DA, in contradictoriu parata  BANCA constatandu-se nulitatea clauzei inscrise in art. 5.1.lit a din  Conventia de credit nr. din 08.08.2008.
Parata a fost obligata sa restituie reclamantului suma de  3.631,69 CHF  reprezentand comision de risc incasat in perioada februarie 2009-februarie 2012 si la plata dobanzii legale aferente, de la data cererii de chemare in judecata - 20 martie 2012, pana la plata efectiva a debitului.
S-a respins cererea  privind constatarea nulitatii clauzei inscrise in art. 3 lit. d din  Conventia de credit nr. 0158940 din 08.08.2008, parata fiind obligata la plata cheltuielilor de judecata catre reclamant, in suma de  500 lei.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut in considerente ca prin actiunea formulata de reclamant a chemat in judecata pe parata, solicitand instantei ca, prin hotararea ce va pronunta sa  constate  nulitatea clauzelor cuprinse  in art. 3 lit. d si art. 5.1.lit  a din  Conventia de credit nr. din 08.08.2008, intrucat sunt abuzive; sa fie obligata parata  la restituirea sumelor incasate cu titlu de comision de risc  ca urmare a  anularii clauzei  prevazute la art. 5.1. lit. a,  in cuantum de  3.631,69 CHF  pentru perioada  februarie 2009- februarie 2012 si a dobanzii  legale,  de la data achitarii  fiecarei  rate pana la restituirea efectiva.
 Motivand in fapt actiunea a aratat ca  in data de 08.08.2008 a incheiat, in calitate de imprumutat,  cu parata,  un contract de credit  pentru suma de 47.000 CHF, pe o perioada de 300 luni. Prin  art. 3 lit. d s-a prevazut  dreptul bancii de a revizui  structura ratei dobanzii  in cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara, clauza  apreciata de  reclamant ca fiind abuziva in temeiul art. 4 din Legea 193/2000, intrucat pune sub semnul intrebarii echilibru contractual. In legatura cu motivul prevazut in contract a aratat ca trebuie sa fie suficient de clar, respectiv clauza sa fie previzibila pentru ca in eventualitatea unui litigiu  instanta sa poata verifica daca acea situatie a intervenit.
Prin aceeasi conventie de credit s-a stabilit, prin art. 5.1. lit. a un comision de risc in procent de 0,22% pentru punerea la dispozitie  a  creditului,  pe care   l-a apreciat  ca fiind abuziv  avand in vedere ca,  pe de o parte pentru acoperirea tuturor riscurilor bancii  a constituit in favoarea acesteia  o garantie reala  imobiliara, iar pe de alta parte  a cesionat in favoarea bancii o polita de  asigurare incheiata cu o societate de asigurare agreata de banca. Acest comision, in opinia reclamantului, nu se justifica nici din perspectiva faptului ca imprumutatul nu va plati  la timp ratele scadente,  intrucat potrivit  prevederilor sectiunii  5, intr-o asemenea situatie  banca aplica un comision de  penalizare; in plus, nu se  specifica  care va fi destinatia finala a comisionului de risc, respectiv  daca  reprezinta o garantie care se restituie la achitarea integrala a  creditului. In prezent,  banca incearca sa inlocuiasca comisionul de risc  cu cel de administrare credit  insa a notificat-o  in sensul ca nu este de acord, intrucat prin art. 36 din OUG 50/2010 se interzice comisionul de risc si prin inlocuirea lui cu un nou  comision se incalca prevederile art. 35 al. 1 lit. b din OUG 50/2010.
In drept a invocat  art. 1,2,4,13,14 din Legea 193/2000, art. 948 al. 4 si art. 966  Cod civil si OUG 50/2010, iar in probatiune a solicitat inscrisuri.
Intimata a formulat intampinare prin care a aratat  urmatoarele:
Fata de continutul cererii de chemare in judecata a  apreciat ca se impune   precizarea acesteia cu privire la  valoarea  obiectului pentru determinarea competentei materiale si cu privire la cele doua petite, astfel cum impun dispozitiile art. 112  al. 3 Cod procedura civila si art. 720   indice 3 al 1 Cod procedura civila; parata a invocat exceptia netimbrarii  apreciind ca  actiunea nu este scutita de la plata taxei de timbru, prevederile art.15 lit.j din Legea 146/1997 nefiind aplicabile; de asemenea, a invocat exceptia inadmisibilitatii  motivat de faptul ca  au fost nesocotite prevederile art.720 indice 1 Cod procedura civila,  reclamantul neurmand prealabil promovarii actiunii, procedura concilierii.
In ipoteza in care  nu va fi precizata  actiunea, conform aspectelor invederate, a solicitat  respingerea cererii.
In sedinta  publica din  12 septembrie 2012 au fost  respinse exceptiile netimbrarii si inadmisibilitatii invocate de parata, pentru motivele consemnate in incheierea de sedinta de la acea data.
Prin  cererea depusa de reclamant prin aparator la 11.01.2013 a aratat ca prin  primul petit  solicita sa se constate nulitatea  celor doua clauze inscrise in art. 3 lit.d si art.5.1. lit.a, petitul  nefiind evaluabil  in bani; in ce priveste  dobanda a aratat ca nu solicita restituirea acesteia, ci doar sa se constate nulitatea clauzei privind posibilitatea bancii de a o revizui.
Deliberand, instanta a constatat in fapt si in drept cele ce urmeaza:
La 08.08.2008 s-a incheiat Conventia de credit nr., intre reclamant  in calitate de imprumutat, BVD si  BM in calitate de garanti si banca,  ce a avut ca obiect acordarea cu titlu de imprumut a sumei de  47.000 CHF pentru o perioada de 300 luni de la incheierea conventiei. Prin art. 3 lit. a s-a stabilit o dobanda de 3,99% p.a. iar prin art. 3 lit.d s-a prevazut dreptul bancii de a revizui rata dobanzii curente in cazul intervenirii unor  schimbari semnificative pe piata monetara, comunicand imprumutatului  noua rata a dobanzii, iar rata astfel modificata se va aplica de la data  comunicarii. Reclamantul a pretins ca aceasta clauza este abuziva in temeiul art. 4 din Legea 193/2000 intrucat se creeaza un dezechilibru contractual, banca  avand dreptul de  a revizui rata dobanzii,  fara ca noul  nivel  sa fie negociat  cu clientul; in plus, reclamantul a  apreciat caracterul abuziv prin prisma lipsei unui motiv suficient  de  clar  si previzibil care  sa justifice  aceasta revizuire.
Analizand  clauza cuprinsa in art. 3 lit.d in conventie instanta a retinut ca nu are caracter  abuziv, intrucat  in  conditiile generale  din conventia de credit, in   art. 1 - Sectiunea definitii si Sectiunea 10. pct.10.1 s-au definit schimbarile semnificative, ca fiind orice variatie cu o cota procentuala  de 0,20% p.a.  sau mai mare a valorii indicilor de  referinta ai pietei monetare, fata de valoarea acestora  la data de referinta, modificari ale costurilor de refinantare ale bancii, orice modificari legislative care ar impune costuri noi, suplimentare ori  majorate; prin art. 10.2  s-a prevazut ca  in oricare din cazurile mentionate, in termen de 15 zile  lucratoare  bancare  de la data la care a fost  notificat in scris imprumutatul,  vor fi platite sumele suplimentare; prin  aceasta clauza  banca si-a rezervat intr-adevar dreptul de a revizui in mod unilateral  rata dobanzii si nu rezulta ca aceasta clauza a fost negociata, sarcina probei in acest revenind bancii, in raport de  dispozitiile art. 4 al 3 din Legea 193/2000; insa, prin art.1 din lista cuprinsa  in anexa 1 la Legea 192/2000 se prevede posibilitatea  furnizorului de servicii  financiare de  a-si “rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara  o notificare prealabila, daca exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma  au libertatea de a rezilia imediat contractul."; prin  urmare, legea nu interzice in principiu astfel de  clauze, iar conditiile inscrise in norma mentionata sunt indeplinite in speta, intrucat in conventia de credit s-au prevazut  motivele  semnificative in care ar interveni, cat si  obligatia  bancii de a notifica in scris imprumutatul. In ce priveste  caracterul clar al motivelor semnificative, acesta se desprinde din prevederile contractuale mentionate, si, in plus, in ipoteza in care,  procedand la o revizuire a ratei dobanzii, cu nesocotirea clauzei contractuale inscrise in art. 3 lit.d, reclamantul are posibilitatea de a sesiza instanta pentru nerespectarea  acesteia, daca  apreciaza ca nu a intervenit un motiv semnificativ in sensul conventiei.
In ce priveste comisionul de risc instanta a retinut ca prin art. 5.1. lit.a din conditiile speciale s-a stabilit un comision de risc  in procent de 0,22 % aplicat  la soldul creditului, platibil lunar, in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare  a conventiei de credit; prin art. 3.5. din conditiile  generale s-a  prevazut ca, pentru punerea la dispozitie  a creditului  imprumutatul datoreaza bancii  un  comision de risc  aplicat  la soldul creditului, care se plateste lunar  pe toata perioada  creditului; acest comision  nu se constituie ca  o garantie  a platii creditului si cu privire la suma  stabilita cu acest titlu nu s-a  prevazut ca, la finalul contractului de credit, sa fie restituita; din cuprinsul clauzei  nu  rezulta  care este riscul care s-ar fi asigurat prin perceperea  comisionului  de 0,22% pentru a se putea aprecia  asupra cazului cand este datorat  si,  avand in vedere ca  este platibil lunar, neconditionat de producerea unui risc,  poate fi echivalat  sub aspectul efectelor, cu un pret al contractului; pentru punerea la dispozitie a creditului  - ca fiind temeiul perceperii  acestui comision, conform clauzei  din art. 3.4 din conditiile  generale - banca,  necontestat  isi asuma un risc, prin aceea ca  isi executa obligatia uno ictu, in timp ce imprumutatul  isi indeplineste obligatia in perioada convenita, de 300 luni, insa pentru acest risc,  banca si-a constituit garantii, prin perceperea unei  dobanzi penalizatoare, prin constituirea unei garantii reale si prin  valorificarea  drepturilor decurgand din   polita de asigurare  incheiata de asigurat cu o societate de  asigurari agreata de banca- potrivit art. 7 din conditiile speciale.
Prin art. 36 din OUG 50/2010 s-au prevazut comisioanele ce pot fi percepute in contractele de credit incheiate cu consumatorii si, in randul acestora  nu este inscris comisionul de risc; ulterior intrarii in  vigoare a acestui act normativ,  banca a  notificat reclamantul  cu privire la modificarea continutului contractului, in vederea respectarii prevederilor OUG 50/2010,  in legatura cu comisionul de risc, propunerea bancii fiind in sensul de a fi mentinut si redenumit comision de administrare credit. Reclamantul nu a fost de acord cu propunerea bancii si a apreciat ca prin aceasta  banca urmareste introducerea  unui  nou comision, cu   nesocotirea dispozitiilor art. 35  din OUG  50/2010. Intr-adevar  potrivit art. 36 din OUG 50/2010 banca poate percepe un comision de administrare insa pentru  "monitorizarea/inregistrarea/efectuarea de operatiuni de catre creditor in scopul utilizarii/rambursarii creditului acordat consumatorului"- temei care este  diferit de cel mentionat in art. 5.1.lit a din conventie, astfel ca in  discutie nu este doar o schimbare a  denumirii comisionului.
In consecinta, s-a retinut de instanta ca, prin  comisionul de risc se creeaza un dezechilibru  contractual,  acest comision avand caracter abuziv.  Intrucat  clauza ce cuprinde comisionul de risc a  fost stabilita cu incalcarea normelor imperative prevazute de art. 4 din Legea 193/2000, este lovita de nulitate, iar efectul nulitatii consta in restituirea prestatiilor executate in baza clauzei constatate nule.
Pentru aceste motive a fost constatata nulitatea clauzei contractuale cuprinsa in art. 5.1.a din conventia de credit  ce cuprinde comisionul de  risc si, pe cale de consecinta, s-a dispus   restituirea  catre reclamant a sumei platite cu acest titlu, in cuantum de  3631,39 CHF in perioada februarie 2009- februarie 2012, cu privire la  care  parata nu a contestat  ca a  incasat-o.
Pentru aceasta suma reclamantul a  solicitat plata dobanzii legale, de la  data efectuarii fiecarei plati. Privitor la acest petit, instanta a retinut  ca, in temeiul art. 1088 Cod civil, aplicabil in cauza in raport de data incheierii conventiei de credit si de prevederile  tranzitorii inscrise in art. 102 din Legea 71/2011 - reclamantul este indreptatit la dobanda legala doar de la data cererii de chemare in judecata.
Prin concluziile scrise, parata a  invocat  exceptii si aparari  noi in legatura cu actiunea reclamantului, insa avand in vedere data depunerii acestora, respectiv dupa terminarea cercetarii judecatoresti, instanta  nu s-a pronuntat asupra acestora.
Facand aplicarea  art. 274 Cod procedura civila,  parata a fost obligata la cheltuieli de judecata catre reclamant in suma de 500 lei, reprezentand onorariu avocat. In acest sens instanta a retinut ca reclamantul a efectuat cheltuieli cu procesul in suma de 1.000 lei - reprezentand onorariu avocat si actiunea acestuia a fi admisa in parte, in sensul celor aratate.
Impotriva sentintei a formulat recurs parata care a aratat ca prezenta cauza ar fi trebuit sa fie solutionata in conformitate cu dispozitiile dreptului comun, deci cu cele reglementate de Codul civil si Codul de procedura civila si nu in conformitate cu dispozitiile legii speciale, respectiv Legea 193/2000.
In conformitate cu regula specialul deroga de la general ar rezulta ca cele doua temeiuri de drept se exclud unul pe celalalt, astfel incat cadea in sarcina instantei de fond sa stabileasca in baza carui temei de drept ar fi trebuit solutionata cauza.
Se arata ca reclamantul a ales calea dreptului comun, iar in conformitate cu principiul electa una via, nu sunt aplicabile dispozitiile speciale ale Legii nr.193/2000.
Pe de o parte, in conformitate cu dispozitiile art.8-12 si art 13,consumatorul se poate adresa cu o plangere ANPC, care are obligatia de a controla agentul economic, iar in imprejurarea in care decide ca ar exista anumite clauze ce ar putea avea un caracter abuziv, investeste instanta de judecata sa se pronunte asupra acestora. In cadrul acestei prime situatii, consumatorul poate interveni in proces prin formularea unei cereri de interventie, deci dreptul consumatorului, accesul sau la justitie nu este incalcat.
Pe de alta parte insa, in art.141 din Legea nr 193/2000, acelasi legiuitor a stabilit si posibilitatea consumatorului de a se adresa direct instantei de judecata, fara deci ca in prealabil sa mai sesizeze ANPC.
In acest din urma caz, in mod expres si imperativ, legiuitorul a mentionat ca solutionarea cauzei nu se va mai putea realiza in temeiul dispozitiilor speciale, ci ale dreptului comun, respectiv Codul civil si Codul de procedura civila.
Sintagma "dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil, reprezinta o regula imperativa reglementata de catre legiuitor.
Pe langa dispozitiile art.14 din Legea 193/2000, actiunea se va solutiona in baza dispozitiilor dreptului comun, Curtea Constitutionala statuand acest aspect in considerentele Deciziei nr. 1535/17.11.2009.
In consecinta, pentru ca instanta de judecata sa fi putut constata nulitatea clauzei regasita in art. 5 lit.a, art.3 lit.d si art. 8 si art. 10 din conventiile de credit ar fi trebuit sa constate elemente reglementate de codul civil (lipsa consimtamant- daca se apreciaza ca suntem in fata unei raspunderi civile contractuale) sau fapta ilicita, cauza ilicita-daca raspunderea este delictuala.
Se arata ca in  cauza, nu au fost administrate probe in acest sens, astfel incat instanta nu ar fi putut admite cererea de chemare in judecata din prisma acestor considerente.
Cu privire la incidenta dispozitiilor Legii nr.193/2000, recurenta apreciaza ca hotararea instantei de fond este nelegala, din prisma interpretarii si aplicarii eronate a acestor dispozitii.
In opinia recurentei, instanta ar fi trebuit sa solutioneze aceasta cauza, in aceleasi conditii respectiv in conformitate cu dispozitiile reglementate de art. 13 din Legea nr. 193/2000.
Concluzia situatiilor identice ale actelor de sesizare, sau mai exact al scopului final urmarit, denota chiar din continutului Deciziei nr. 1535/2009, pronuntata de Curtea Constitutionala, diferind doar procedura de solutionare in functie de calea aleasa.
Astfel, instanta de judecata analizeaza aceeasi clauza contractuala, acelasi caracter abuziv, nefiind diferite nici probele in baza carora isi justifica actiunea si nici temeiul de drept.
In plus, se subliniaza faptul ca in temeiul dispozitiilor art. 132 din Legea 193/2000- in vigoare la data cand reclamantii au formulat cererea de chemare in judecata, instanta de judecata ar fi putut doar a modifica anumite clauze contractuale, imprejurare in care contractul continua in aceasta forma, sau  elimina/anula clauzele, insa in aceasta imprejurare era necesara anularea intregului contract.
Din prisma acestor dispozitii exprese, reglementate de catre legiuitor in ceea ce priveste competenta limitata a instantei de judecata, denota nelegalitatea hotararii, intrucat se apreciaza ca instanta ar fi trebuit sa respinga ca fiind inadmisibila cererea de chemare in judecata, avand in vedere obiectul actiunii astfel cum acesta a fost stabilit de catre reclamant.
Distinctia facuta de legiuitor intre modificare si anulare este clara, strict determinata, neputandu-se face confuzie intre acesti doi termeni si efectele juridice pe care le-ar crea.
Ca atare, daca instanta de judecata ar fi apreciat ca in prezenta cauza, art. 5 lit.a din conventia de credit ar fi avut un caracter abuziv, dar ca in continuare ar trebui ca efectele juridice ale conventiei de credit sa se produca, ar fi trebuit sa indice o solutie privind modificarea clauzelor.
Anuland clauzele contractuale, implicit acestea nu mai exista, ceea ce echivaleaza cu o anulare partiala a contractului, aspect care insa nu este reglementat de legiuitor.
Pe fond, recurenta a aratat ca reclamantul a avut posibilitatea la data semnarii conventiei de credit de a lua cunostinta de termenii contractuali - comunicandu-i-se acestuia PLANUL DE RAMBURSARE.
In cadrul acestui inscris, exista o rubrica expresa ce mentioneaza valoarea lunara a comisionului de risc ce ar trebui achitat, cat si valoarea sa totala, calculata pentru intreaga perioada de creditare.
Comisionul de risc a fost cunoscut de parti in momentul incheierii fiecarei conventii. A fost prevazut in mod expres atat cuantumul procentual in fiecare conventie de credit, cat si suma totala (planul de rambursare ) pentru fiecare.
Pentru a incadra de asemenea aceasta clauze in continutul literei b  din Anexa si deci pentru a retine caracterul abuziv al clauzelor,  reclamantul  ar fi trebuit « sa fi fost obligat », ori din probatoriul administrat nu rezulta acest aspect.
Clauza comisionului de risc a fost introdusa pentru a preintampina imposibilitatea reclamantului de a rambursa suma imprumutata.
Dovada in acest sens este valoarea invers proportionala cu perioada de creditare, fiind logic ca spre sfarsitul perioadei de creditare, nu mai exista acelasi grad de risc de la inceputul contractarii, deci implicit valoarea comisionului este mai mica.
In cazul in care reclamantul nu si-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent si de la aceasta data, in conformitate cu art. 4 lit. b din Conditiile Speciale se adauga dobanda penalizatoare, astfel incat se majoreaza costul contractului ca o sanctiune a faptului neindeplinirii obligatiei de catre client.
Toate aceste penalitati de intarziere sunt suplimentare costului stabilit de parti in contract si deci nu pot fi acoperite de asigurari ( acopera strict suma imprumutata).
In continuare, se subliniaza faptul ca acest comision de risc platit de catre reclamant va compensa eventualele neindepliniri ale obligatiei contractuale.
Scopul unei institutii bancare nu este acela de a executa bunurile clientilor, ci din contra de a-si recupera la finalul contractului suma imprumutata si profitul sau reprezentat de costul contractului ( DAE).
Redactarea contractelor de credit ale BANCII a avut la baza Directivele Comunitatii Europene, respectiv Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.Din continutul acestor doua acte rezulta cerintele ce trebuie a fi regasite in continutul clauzelor unui contract de credit.
Astfel, in conformitate cu dispozitiile regasite in Capitolul V -denumit « INFORMATII SI DREPTURI PRIVIND CONTRACTELE DE CREDIT »din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispozitiile art.10 lit g prevad obligativitatea mentionarii dobanzii anuale efective precum si a valorii totale platibile de catre consumator, calculate la momentul incheierii contractului.
In speta, se contesta de catre reclamant comisionul de risc, desi in conformitate cu dispozitiile directivei sus-mentionate, valoarea totala de plata ce ar fi revenit clientilor era regasita in PLANUL DE RAMBURSARE, in cadrul acesteia fiind inclus alaturi de dobanda si comisionul de risc.
Planul de rambursare emis pentru fiecare contract in parte, cuprinde intocmai dispozitiile regasite la art. 10 lit i si k din Directiva :
Art. 10 I « Tabelul de amortizare indica ratele scadente, precum si perioadele si conditiile privind plata acestor sume; tabelul contine o detaliere a fiecarei rambursari care sa indice amortizarea de capital, dobanda calculata pe baza ratei dobanzii aferente creditului si, daca este cazul, costurile suplimentare; in cazul in care rata dobanzii nu este fixa sau costurile suplimentare pot fi modificate in baza contractului de credit, tabelul de amortizare indica in mod clar si concis ca datele cuprinse in tabel vor ramane valabile numai pana la schimbarea urmatoare a ratei dobanzii aferente creditului sau a costurilor suplimentare in conformitate cu contractul de credit ».
Art. 10 k « unde este cazul, costurile de administrare ale unuia sau mai multor conturi care inregistreaza atat operatiunile de plata, cat si tragerile din credit, cu exceptia cazului in care deschiderea unui cont este optionala, costurile pentru utilizarea unui mijloc de plata atat pentru operatiuni de plata, cat si pentru trageri ».
Includerea in pretul contractului atat a comisionului de risc, cat si a dobanzii este in conformitate cu dispozitiile art.3 lit.g si i din Directiva 2008/48/CE :
Art.3 lit.g « costul total al creditului pentru consumatori" inseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obtinerea creditului sau obtinerea acestuia potrivit clauzelor si conditiilor prezentate este conditionata de incheierea unui contract de service ».
Art. 3 lit.i « dobanda anuala efectiva" inseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului-inclusiv costurile mentionate la articolul 19 alineatul (2), daca este cazul ».
Prin urmare, in opinia recurentei nu poate fi deci admisa opinia intimatului si implicit a instantei de fond, privind nelegalitatea perceperii comisionului de risc, din pricina faptului ca acesta nu ar fi fost cunoscut, dar si pentru ca reprezinta un cost prea mare pe care il suporta clientul.
Tocmai datorita faptului ca reprezinta un cost, deci un pret al contractului, se sustine ca, in conformitate cu dispozitiile art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 care transpun dispozitiile art.4 alin.2 ale Directivei 93/13/CEE, instanta de judecata nu poate constata caracterul abuziv al clauzelor, dispozitiile legale anterior mentionate interzicand in mod expres acest aspect.
Clauzele referitoare la dobanzi si comisioane sunt elemente care determina costul total al creditului si impreuna cu marja de profit formeaza pretul contractului - astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat si Inalta Curte de Casatie si Justitie in Decizia nr.4685/27.11.2012, precum si practica judiciara.
Faptul ca timp de aproximativ 5 ani, intimatul-reclamant a inteles sa isi execute in totalitate contractul, achitand luna de luna comisionul de risc a creat o situatie de legalitate in perceptia bancii.
Dezinteresul reclamantului cel putin de a notifica in perioada de 5 ani de la data semnarii conventiilor caracterul abuziv al clauzelor, denota in opinia recurentei lipsa vreunei vatamari in aceasta perioada.
Bazandu-se pe aceasta situatie de legalitate, in toata aceasta perioada, banca a platit impozit la stat pe acele venituri, a dat salarii, a dat dividende etc.
Daca se reconsidera valabilitatea clauzelor de la momentul incheierii lor, ar trebui ca banca sa ceara impozitul pe profit inapoi, sa ceara salariile inapoi sau chiar dividendele inapoi, pentru ca toate acestea se bazau pe rezultate financiare care astazi sunt afectate de o masura retroactiva abuziva.
In continuare s-a aratat ca banca era obligata sa faca provizioane pentru litigii in conformitate cu standardele internationale de raportare financiara, aplicabile institutiilor de credit- Banca Nationala a Romanie-Reglementare clin 16/12/2010 Publicata in Monitorul Oficial. Partea 1 nr.890bis din 30/12/2010, art.146 alineat 2 lit.c.
Provizioanele sunt grupate in contabilitate pe categorii si se constituie pentru:
a)angajamente de creditare, garantii financiare si alte angajamente date;
b)beneficiile angajatilor;
c)litigii;
d)restructurare;
e)dezafectarea imobilizarilor corporale si alte actiuni similare legate de
acestea;
f)alte provizioane.
Un provizion reprezinta, in general, o suma recunoscuta in contabilitate pentru cheltuieli viitoare care vor fi angajate in mod sigur sau probabil, dar pentru care exista o incertitudine privind suma care va fi platita si/sau momentul platii. Cheltuielile viitoare trebuie sa rezulte din tranzactii si evenimente anterioare.
In consecinta, se invedereaza ca daca banca anticipa de la momentul semnarii, ca anumite clauze ar fi putut fi interpretate ca fiind abuzive, ar fi trebuit sa faca provizioane si astfel sa nu plateasca impozite, dividende etc.
Recurenta subliniaza faptul ca nu numai ca nu a avut posibilitatea anticiparii acestor aspecte, ci dimpotriva, prin faptul ca intimatul-reclamant a inteles pana in anul 2012 sa plateasca comisionul de risc, au creat o situatie total opusa celei anterior mentionate. Rezulta deci ca in situatia in care s-ar constata caracterul abuziv al clauzei, si deci anularea sa, cu consecinta obligarii bancii la returnarea comisionului de risc, aceasta situatie ar putea fi dispusa, cel mult de la data notificarii bancii, deci de la data introducerii cererii de chemare in judecata, intrucat in conformitate cu normele BNR de la acea data, SC VOLKSBANK ROMANIA SA ar fi avut obligatia constituirii de provizioane.
In final, sunt exemplificate decizii pronuntate de Curtea Suprema a Marii Britanii si a Germaniei, precum si decizii pronuntate de instantele din Romania.
Analizand actele dosarului raportate la criticile din dosar ce se incadreaza in motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila, instanta de recurs a constatat urmatoarele:
Actiunea este formulata conform dispozitiilor art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, raportat la dispozitiile art.966 si art.948 alin.4) Cod civil referitoare la cauza ilicita.
Conform prevederilor art.14 "Consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila."
Reclamantii au solicitat sa se constate nulitatea clauzelor privind comisionul de risc, cuprinse in art.3 lit.d) si art.5.1 lit.a) din Conventia de credit 0158940/08.08.2008, intrucat sunt abuzive.
Cu privire la sanctiunea ce se aplica acestor clauze abuzive din perspectiva dispozitiilor Legii nr.193/2000, instanta constata ca, in afara de dispozitiilor exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000, mai poate fi retinut faptul ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza cu lipsa elementelor bunei-credinte, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta.
Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive stabileste cadrul general cu privire la drepturile consumatorilor impotriva riscurilor de a achizitiona un produs sau serviciu care sa le afecteze drepturile si interesele legitime, asigurand astfel ocrotirea interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public.
Intervenirea nulitatii conduce la restabilirea situatiei anterioare, sustinerile recurentei referitoare la inadmisibilitatea formularii unei asemenea cereri pe calea dreptului comun neputand fi primite.
In sustinerea acestei concluzii vin si dispozitiile art.7 din Legea nr.193/2000, in care se prevede posibilitatea consumatorului de a obtine in fata instantei daune-interese, daune ce reprezinta tocmai prejudiciul suferit de parte ca urmare a executarii contractului, in conditiile existentei clauzei abuzive.
Prin urmare, reclamantul a inteles sa invoce nulitatea absoluta a unei clauze contractuale pentru cauza ilicita, solicitand restituirea comisionului incasat abuziv, conform principiului restitutio in integrum.
Astfel, prin desfiintarea contractului dispare temeiul juridic al executarii prestatiilor, ceea ce inseamna ca temeiul restituirii prestatiilor efectuate in executarea contractului de credit nu mai poate fi contractul incheiat de parti, ci imbogatirea fara justa cauza.
In consecinta, criticile referitoare la incalcarea principiului electa una via non datur recursus al alteram(Aleasa fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia) apar ca nefondate, intrucat nu ne aflam in situatia premisa a aplicarii acestui principiu(reclamantul nu a ales nici actiunea delictuala, nici actiunea contractuala).
Intr-adevar, in ceea ce priveste Decizia nr.1535/2009 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 13 alin. (1) si (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, Curtea Constitutionala a statuat ca "Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca, potrivit dispozitiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta intre a se adresa direct organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila si a sesiza organele competente sa controleze respectarea dispozitiilor legii, si anume reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor, precum si specialistii autorizati ai altor organe ale administratiei publice.(_)
Asa fiind, in ambele situatii, fie ca este sesizata direct de catre consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii intocmit de reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor sau de specialistii autorizati ai organelor administratiei publice, instanta este unica autoritate care se va pronunta asupra existentei sau inexistentei clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea retine ca, in prima ipoteza, raspunderea comerciantului are natura civila delictuala, intemeiata pe dispozitiile Codului civil, in vreme ce, in cea de-a doua ipoteza, potrivit dispozitiilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 193/2000, raspunderea are natura contraventionala, fapta fiind sanctionata cu amenda contraventionala(_) "
Prin decizia sus-mentionata, Curtea Constitutionala a constatat constitutionalitatea dispozitiilor art.13 alin.1 si 2 din Legea nr.193/2000.
In consecinta, dispozitiile legii isi mentin  prezumtia de constitutionalitate si, prin urmare, ele trebuie sa fie aplicate de instantele de judecata si de celelalte autoritati publice, acesta fiind efectul juridic al caracterul general obligatoriu al deciziei mentionate in criticile din recurs.
Intr-adevar, atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor Curtii Constitutionale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art.147 alin.(4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept, insa numai in masura in care considerentele explica dispozitivul si se reflecta in acesta, facand corp comun cu el, dobandind astfel putere de lucru judecat.
Cu privire la competenta limitata a instantei de judecata fie de a modifica, fie de a anula in totalitate contractul de credit, instanta a constatat ca potrivit dispozitiilor art.14 din lege "Consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.", dispozitii care nu limiteaza controlul judiciar asupra clauzelor contractuale abuzive, asa cum gresit se arata in criticile din recurs.
In legatura cu prevederile contractuale cuprinse in art.5.1 lit.a) Conditii Speciale privind comisionul de risc, instanta a retinut urmatoarele:
Conform art.4 alin.1) din Legea nr.193/2000 "O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Potrivit alineatului doi al aceluiasi articol, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Conform alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Prin urmare, pentru ca o clauza contractuala sa poata fi considerata abuziva, este necesara intrunirea urmatoarelor conditii: sa nu fie negociata direct cu consumatorul; sa creeze, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor;crearea dezechilibrului sa fie rezultatul incalcarii exigentelor bunei-credinte si, in sfarsit, clauza sa nu priveasca obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv sa nu il constituie insusi caracterul adecvat al pretului sau contraprestatiei, raportat la serviciile furnizate in schimb.
Sub aspectul primei dintre conditiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finala din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului.
Simplul fapt ca acea clauza ce prevede comisionul de risc este prevazuta nu in conditiile generale ale conventiei, ci in cele speciale, invocat de catre recurenta, nu este de natura a dovedi ca aceasta clauza a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
Din acest punct de vedere, este esential este ca, pentru consumator, sa existe posibilitatea negocierii continutului clauzei contractuale.
Instanta a retinut ca recurenta nu a facut insa dovada existentei concretizarii unei asemenea posibilitati. In acelasi sens, trimiterea facuta in cuprinsul conditiilor generale la conditiile speciale, in ceea ce priveste modul de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de catre parti, este pur formala, din faptul ca acest mod de calcul este prevazut in conditiile speciale nerezultand negocierea.
Mai mult, nu s-a facut dovada ca, la momentul incheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea in ansamblu a pozitiei recurentei exprimata in cuprinsul recursului rezulta faptul ca societatea bancara considera acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real si actual, necesitate care face putin plauzibila ipoteza inlaturarii clauzei, in urma negocierii cu consumatorul.
Practic, indiferent de sectiunea din contract, ca instrumentum probationis, in care apare stipulata clauza, rezulta ca aceasta are, in realitate, un caracter prestabilit in mod unilateral, consumatorul avand doar posibilitatea de a accepta sau nu, incheierea contractului in conditiile impuse de banca.
Potrivit art.3.5 din Conditiile generale din contract pentru punerea la dispozitie a creditului, imprumutatul datoreaza bancii un comision de risc, aplicat la valoarea creditului, care se plateste lunar, ca atare, rezulta explicit existenta obligatiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocatie abstracta de a hotari asupra scadentei obligatiei si asupra modului de calcul, nedovedindu-se in niciun mod ca acesta a putut influenta aceste elemente ale contractului prin exprimarea pozitiei sale in aceasta privinta si luarea in considerare a acestei pozitii.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre existenta unei negocieri in sensul legii.
In ceea ce priveste cea de a doua conditie, constand in crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, instanta retine ca si aceasta conditie este indeplinita.
Astfel, comisionul de risc a fost perceput de catre banca "pentru punerea la dispozitie a creditului", asa cum arata art.3.5 din Conditiile generale, de unde rezulta ca obligatia ce revine imprumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligatie corelativa obligatia bancii de a-i pune acestuia la dispozitie creditul.
Prin urmare, nu este vorba despre un comision de administrare credit, asa cum subliniaza recurenta, pentru administrarea de catre banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitie imprumutatului, comision de altfel reglementat separat prin art.3.6 din Conditiile generale, pentru monitorizarea de catre banca a utilizarii/rambursarii creditului acordat, precum si a indeplinirii oricaror alte obligatii asumate de parti in baza conventiei.
Din lecturarea ansamblului drepturilor si obligatiilor partilor ce isi au izvorul in contractul incheiat, instanta retine ca, in realitate, imprumutatului ii revin, in schimbul obligatiei societatii bancare de punere la dispozitie a creditului, respectiv in schimbul contraprestatiei bancii, o serie intreaga de alte obligatii si de contraprestatii, conditiile prevazute in conventie, in special aceea de a achita dobanda la suma de bani imprumutata si aceea de a garanta cu ipoteca de rang I restituirea creditului-art.7 lit.a) Conditii speciale, acestei din urma obligatii fiindu-i asociata si obligatia de a incheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreata de banca, cu privire la imobilul obiect al garantiei reale imobiliare-art.7 lit.b) Conditii speciale.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce ca ponderea obligatiilor imprumutatului este mult mai mare fata de ponderea pe care o au obligatiile corelative ale bancii, ceea ce rezulta si din faptul ca, in realitate, banca a creat un sistem de clauze menite sa o asigure perfect impotriva oricarui risc, eliminand astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri sa aiba repercusiuni asupra situatiei financiare a bancii si punand toate riscurile pe care le implica activitatea de creditare in sarcina imprumutatului.
In aceste conditii, un contract nu poate fi privit drept echilibrat in situatia in care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealalta niciunul.
Chiar daca cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa ca, prin cumularea sumelor achitate pe intreaga perioada a derularii contractului, sumele astfel incasate se ridica la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile si obligatiile partilor sa fie unul semnificativ.
Cu privire la nesocotirea cerintelor bunei-credinte, astfel cum rezulta si din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza. Or, in conditiile in care banca avea, la momentul contractarii, incontestabil o pozitie de autoritate in negocierea dintre parti, rezulta ca aceasta a putut, fara efort, sa influenteze consimtamantul consumatorului la incheierea contractului.
Instanta constata ca practic comisionul de risc nu reprezinta decat o dobanda mascata, menita sa faca dificila evaluarea, de catre consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiasi credit, contractat cu o alta societate bancara.
In ceea ce priveste ultima conditie, instanta constata ca alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limiteaza interventia instantei de judecata in contractele dintre comercianti si consumatori, prevazand ca aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care priveste definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Sub acest aspect, recurenta a invocat includerea comisionului de risc in costul total al creditului, sustinand drept consecinta ca aceasta clauza nu poate fi supusa unei evaluari privind eventualul sau caracter abuziv, intrucat comisionul face parte din pretul contractului, a carei justete si al carui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de catre instante potrivit articolului 4 alin.6 din lege.
Instanta a apreciat ca nu se poate sustine, in mod intemeiat, ca acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societatii bancare si, cu atat mai putin, din perspectiva imprumutatului, notiunii de obiect principal putandu-i-se circumscrie doar suma de bani imprumutata (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva bancii, dobanda incasata. Astfel, nu se poate sustine, in mod plauzibil, ca banca, la incheierea contractului de credit, a avut in vedere, in principal, faptul ca imprumutatul va achita comisionul de risc.
O alta interpretare ar conduce la concluzia ca instanta nu poate cenzura justetea costului total al creditului (cost ce se pretinde ca include si comisionului de risc), raportat la serviciile oferite in schimb de catre banca.
In realitate, comisionul de risc nu reprezinta decat in aparenta contraprestatia pe care o plateste clientul in schimbul punerii la dispozitie a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil in cazul dobanzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva bancii. Din insusi scopul perceperii acestuia, rezulta  ca acest comision ascunde o clauza similara unei clauze penale, cu diferenta ca suma stabilita cu acest titlu se plateste nu in momentul neexecutarii contractului, ci anticipat, prin perceperea lunara, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluand si incasand astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de catre imprumutat si incasand deci fara just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem in prezenta unui pret al contractului, natura juridica a comisionului de risc fiind cea mai sus aratata.
Avand in vedere cele aratate, sustinerile recurentei cu privire la existenta unui Plan de rambursare raportat la dispozitiile Directivelor CE-87/102/CE si respectiv 2008/48/CE nu pot fi primite, atata timp cat acestea privesc modalitatea de amortizare a capitalului si costurile de administrare a conturilor bancare, aspecte ce nu au relevanta juridica in cauza de fata.
De asemenea, raportarea caracterului abuziv la clauzei referitoare la comisionul de risc la reglementarea legala in materie de provizioane ce trebuie constituite pentru litigii in conformitate cu standardele internationale nu poate fi primita.
In speta, litigiul de fata nu poate constitui obiect al constituirii provizioanelor, intrucat ne aflam in fata unei clauze contractuale abuzive, cheltuielile viitoare avute in vedere la momentul constituirii acestor provizioane trebuind sa rezulte numai din tranzactii si evenimente viitoare cu o baza legala.
Fata de cele aratate instanta de recurs a constatat intrunirea, in cauza, a tuturor conditiilor pentru retinerea caracterului abuziv al clauzei ce a impus reclamantului achitarea comisionului de risc.
Prin urmare, recursul formulat a fost calificat ca nefondat, astfel ca, potrivit dispozitiilor art.312 alin.1Cod procedura civila, acesta a fost respins.