Cereri noi in recurs. Inadmisibilitate

Curtea de Apel Cluj, Sectia I civila, decizia nr. 3238/R din 28 septembrie 2011

Prin actiunea civila inregistrata sub nr. de mai sus, reclamanta M.O.M. i-a chemat in judecata pe paratii COLEGIUL NATIONAL "A.M." din BISTRITA, PRIMARUL MUNICIPIULUI BISTRITA si CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BISTRITA, solicitand instantei ca prin sentinta ce o va pronunta, sa dispuna obligarea paratului de randul 1 la plata diferentelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de munca, dintre sumele incasate cu acest titlu in baza Legii nr. 118/2010 si sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective; obligarea paratilor de randul 2 si 3 sa ii aloce paratului de randul 1 fondurile necesare platii sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta civila nr. 611 din 4 aprilie 2011 a Tribunalului Bistrita-Nasaud, s-a respins ca neintemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor Consiliul local al municipiului Bistrita si Primarul municipiului Bistrita; s-a respins ca neintemeiata actiunea civila intentata de reclamanta M.O.M. impotriva paratilor Colegiul National "A.M." din Bistrita, Consiliul local al municipiului Bistrita si Primarul municipiului Bistrita; s-a respins ca neintemeiata cererea de chemare in garantie formulata de paratii Consiliul local al municipiului Bistrita, impotriva Ministerului Finantelor Publice reprezentat prin Directia Generala a Finantelor Publice Bistrita-Nasaud si Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut ca raportat la prevederile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 36 si art. 62 din Legea nr. 215/2001, cei doi parati justifica legitimitatea procesuala pasiva, deoarece Primarul municipiului Bistrita are calitate de ordonator de credite al unitatii administrativ-teritoriale in a carei raza functioneaza angajatorul, iar Consiliul local al municipiului Bistrita are atributia aprobarii bugetului local, la propunerea primarului.
Pe fondul cauzei, prima instanta a retinut ca reclamanta a derulat cu paratul Colegiul National "A.M." din Bistrita raporturi de munca in perioada iulie-decembrie 2010, potrivit inscrisurilor din carnetul de munca si adeverinta eliberata de angajator, incadrandu-se in categoria personalului didactic si nedidactic din invatamantul preuniversitar a carui remunerare se circumscrie legii de salarizare a personalului bugetar nr. 330/2009.
Angajatorul le-a adus la cunostinta angajatilor masura reducerii drepturilor salariale cu 25% incepand cu data de 31 decembrie 2010, in baza Legii nr. 118/2010.
Salariul personalului bugetar fiind stabilit prin lege, inseamna ca poate fi modificat tot in temeiul legii, in sensul cresterii sau micsorarii cuantumului sau, ori de cate ori intervine vreo modificare legislativa, fara ca pentru aceasta sa fie necesar consimtamantul angajatorului sau al salariatului, deoarece nu este conditionata de manifestarea de vointa a angajatorului sau a angajatului.
Fata de specificul reglementarii salarizarii personalului bugetar, nu era necesara incheierea unui act aditional de modificare a cuantumului salariului, in lipsa caruia sa poata fi invocata incalcarea prevederilor art. 16, 17, 40 si 41 din Codul muncii.
Dispozitiile art. 1 din Legea nr. 118/2010, au fost declarate ca fiind constitutionale prin deciziile nr. 872/2010 si nr. 874/2010 ale Curtii Constitutionale.
Masura diminuarii drepturilor salariale cu 25% s-a impus pentru apararea securitatii nationale si ea vizeaza exercitiul dreptului iar nu substanta lui, fiind determinata de o situatie de criza financiara mondiala, care in lipsa unor  masuri adecvate ar putea afecta stabilitatea economica a tarii si implicit securitatea nationala.
Fiind o masura temporara, pentru perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010, ea este rezonabila si proportionala cu situatia care a determinat-o, astfel ca nu se poate vorbi de o incalcare a principiului nediscriminarii consacrat de art. 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de Protocolul nr. 12 la Conventie.
Angajatii din sectorul public nu se afla in aceeasi situatie juridica a celor din mediul privat, deoarece in primul caz angajatorul este  intotdeauna statul prin entitatile sale de la nivel central sau local, iar salariile sunt stabilite in baza legii; aceasta inseamna ca atunci cand se diminueaza cuantumul salariilor prin lege, cuantumul lor nu mai trebuie renegociat prin intalnirea vointei concordante a celor doi cocontractanti, pentru a li se aplica noile prevederi legale.
Art. 40 alin. (2) din Codul muncii, prevede ca angajatorul trebuie sa le acorde salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca incheiate, insa angajatorii din sectorul public pot si trebuie sa acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputand negocia cu salariatii acordarea unor drepturi salariale mai mari sau mai mici prin contractul individual de munca, intrucat s-ar afla inafara cadrului legal ce reglementeaza salarizarea personalului bugetar.
Din perspectiva art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, nu se poate retine ca reclamanta are un "bun", sau cel putin o "speranta legitima" in ceea ce priveste salariul angajatului, deoarece CEDO face distinctie intre dreptul de a continua sa se primeasca in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru perioada in care munca a fost prestata. Existenta "bunului" sau a "sperantei legitime" s-ar fi putut retine numai atunci cand fie creanta reclamantei, in cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010 ar fi fost stabilita printr-o hotarare judecatoreasca, fie diminuarea salariala ar fi intervenit retroactiv, dupa prestarea muncii de catre reclamanta, ceea ce nu este cazul in speta.
O creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, numai daca are o baza suficienta in dreptul intern, fiind confirmata prin jurisprudenta bine stabilita a instantelor judecatoresti, dar Conventia nu garanteaza dreptul de a continua sa se primeasca un salariu intr-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen impotriva Finlandei, ci este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor din bugetul de stat, astfel ca statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume Cauza Kechco impotriva Ucrainei.
S-a stabilit ca art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie nu vizeaza un drept de a dobandi proprietatea in sistemul regimului de securitate sociala, fiind la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricarui regim de securitate sociala sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acorda in oricare dintre regimuri, unica cerinta impusa fiind aceea de a se respecta art. 14 din Conventie privind nediscriminarea.
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizata de CEDO din perspectiva privarii de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul de respectare a bunurilor.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta, solicitand modificarea ei, in principal in sensul admiterii integrale a actiunii, iar in subsidiar in sensul admiterii in parte a actiunii si in consecinta obligarea paratului de randul 1 la plata diferentelor salariale de 25% retinute, aferente concediului de odihna cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010.
In motivarea recursului, s-a sutinut ca decizia atacata este nelegala, fiind prezent motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
In mod gresit prima instanta a retinut ca reclamanta nu detine un “bun" sau cel putin o “speranta legitima" in sensul Conventiei, dar chiar si in ipoteza in care instanta de recurs ar impartasi rationamentul si argumentarea primei instante, sentinta tot este nelegala, deoarece face o aplicare gresita a dispozitiilor legale, dand eficienta aplicarii retroactive a dispozitiilor Legii nr. 118/2010 asupra drepturilor banesti cuvenite cu titlu de indemnizatie de concediu de odihna pentru perioada anterioara datei de 3 iulie 2010.
Legea privind statutul personalului didactic prevede in art. 103 ca toate cadrele didactice au dreptul pentru activitatea desfasurata intr-un an scolar, la 62 zile lucratoare; dreptul la concediul de odihna nascandu-se zi de zi, desi se executa sub aspectul timpului fizic in cursul vacantelor scolare.
Chiar daca a efectuat concediul de odihna in timpul vacantei de vara: iulie-august 2010, retinerea de 25% din toata indemnizatia de concediu este nelegala, pentru 10 luni si anume septembrie 2009-3 iulie 2010, fiintand dreptul la indemnizatia de concediu de odihna.
Numai aplicand retroactiv dispozitiile Legii nr. 118/2010, prima instanta a putut sa o priveze pe reclamanta de dreptul la indemnizatia de concediu de odihna aferenta celor 10 luni.
Paratii Primarul municipiului Bistrita si Consiliul local al municipiului Bistrita prin intampinare depusa la dosar, au solicitat respingerea recursului si admiterea cererii de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice si a Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului.
Chematul in garantie Ministerul Finantelor Publice prin Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Bistrita-Nasaud, prin intampinare depusa la dosar, a solicitat respingerea recursului.
Examinand recursul prin prisma motivelor invocate, curtea retine urmatoarele:
Prin cererea introductiva de instanta, reclamanta M.O.M. i-a chemat in judecata pe paratii Colegiul National “A.M." din Bistrita, Primarul municipiului Bistrita si Consiliul local al municipiului Bistrita, solicitand instantei ca prin sentinta ce o va pronunta, sa dispuna obligarea paratului de randul 1 la plata diferentelor cuvenite potrivit contractului individual de munca, dintre sumele incasate cu acest titlu in baza Legii nr. 118/2010 si sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente  lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective; obligarea paratilor de randul 2 si 3 sa ii aloce paratului de randul 1 fondurile necesare platii sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecata.
Dupa cum se poate lesne observa din acest petit, prin actiunea introductiva de instanta nu s-a solicitat “obligarea paratului de ord. 1 la plata diferentelor salariale retinute, aferente concediului de odihna convenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010",  asa cum se solicita in petitul subsidiar al cererii de recurs.
Prin actiunea introductiva de instanta, nu s-a solicitat obligarea paratilor la plata diferentelor salariale retinute, aferente concediului de odihna, ci a diferentelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de munca incasate cu acest titlu in baza Legii nr. 118/2010 si nici pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, ci pentru perioada iulie 2010-decembrie 2010, asadar este vorba de pretentii diferite si pentru perioade diferite.
Potrivit art. 294 alin. (1) fraza I-a C.pr.civ., in apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot face alte cereri noi. La randul sau, art. 316 C.pr.civ. prevede ca dispozitiile de procedura privind judecata in apel se aplica si in instanta de recurs, in masura in care nu sunt potrivnice celor cuprinse in acest capitol.
Prin urmare, solicitarea privind obligarea paratului de rand 1 la plata diferentelor salariale de 25% retinute, aferente concediului de odihna cuvenit pentru perioada septembrie 2009-3 iulie 2010, reprezinta o cerere noua in recurs, care este inadmisibila, intrucat nu a fost formulata procedural.
In ceea ce priveste capatul de cerere din actiunea introductiva de instanta, avand ca obiect “obligarea paratului de randul 1 la plata diferentelor salariale cuvenite potrivit contractului  individual de munca, dintre sumele incasate cu acest titlu in baza Legii nr. 118/2010 si sumele  stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010-decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective", solutia primei instante este legala si temeinica.
Sub acest aspect, recursul este motivat extrem de sumar, facandu-se trimitere la “motivele aratate in cuprinsul actiunii introductive, pe care intelegem sa le invocam din nou, preluandu-le din cuprinsul acesteia".
Obiectul recursului in speta, este sentinta primei instante, astfel ca prin motivele de recurs trebuiau sa se formuleze critici impotriva sentintei, iar nu sa se faca trimitere la motivele aratate in cuprinsul actiunii introductive de instanta, care au fost redactate anterior pronuntarii hotararii recurate si reprezinta argumente in favoarea admiterii actiunii, nu critici aduse sentintei recurate, care nici nu era pronuntata la data intentarii actiunii introductive de instanta.
Diminuarile salariale ale personalului bugetar, operate in baza Legii nr. 118/2010, sunt in acord cu Constitutia Romaniei, intrucat prin deciziile nr. 872/2010 si nr. 874/2010 ale Curtii Constitutionale, dispozitiile art. 1-8 si cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010, s-a constatat ca sunt constitutionale.
Salariile cadrelor didactice sunt suportate de stat, fiind stabilite prin lege de catre acesta, iar nu prin negocieri individuale intre angajator si angajat, astfel ca diminuarea lor poate fi dispusa tot prin lege.
Prin diminuarea salariului pentru o perioada limitata, nu s-a incalcat nici art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
In acceptiunea jurisprudentei CEDO, notiunea de “bun" are un inteles autonom, care nu este limitat la detinerea de bunuri fizice si este independent de clasificarile din legislatia interna; o creanta nu poate fi considerata ca avand o valoare patrimoniala, decat daca are o baza suficienta in dreptul intern, ca atunci cand este confirmata printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor Cauza Kopecky contra Slovaciei. Nu exista un drept protejat de Conventie la mentinerea in plata a unui salariu intr-un anumit cuantum Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei. Este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmeaza a fi platite angajatilor sai de la bugetul de stat, putand introduce,  suspenda sau inceta plata anumitor drepturi, prin edictarea unor modificari legislative adecvate Cauza Kechko contra Ucrainei.
Dar reclamanta nu a avut nici macar o “speranta legitima", respectiv o valoare patrimoniala, din perspectiva aceluiasi art. 1 al Protocolului aditional nr. 1 la Conventie, jurisprudenta CEDO statuand ca un criteriu decisiv al sperantei legitime este reprezentat de existenta unei baze suficiente in dreptul intern Cauza  Kopecky contra Slovaciei; ceea ce legitimeaza speranta legitima este fie o hotarare judecatoreasca chiar nedefinitiva, prin care sa fie recunoscut dreptul celui interesat, fie imprejurarea ca acesta se fondeaza de o maniera rezonabila justificata pe un act juridic avand o baza juridica solida si o incidenta asupra drepturilor de proprietate Cauza Strech contra Marii Britanii.
O masura luata de stat pentru a putea fi calificata ca o ingerinta in dreptul de proprietate conform jurisprudentei CEDO, trebuie sa fie prevazuta de lege, sa fie justificata de o cauza de utilitate publica sau de un scop legitim de interes general si sa asigure un just echilibru intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului Cauza Sporrong si Lonnroth contra Suediei; sa existe un raport rezonabil de proportionalitate intre scopul vizat si mijloacele folosite Cauza Pressos Compania Naviera SA si altii contra Belgiei.
Avand in vedere ca diminuarea temporara a salariului reclamantei cu 25 % penrtu perioada 3 iulie 2010-31 decembrie 2010 a fost legala atat din perspectiva dreptului intern, cat si a art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge recursul impotriva sentintei tribunalului, ca nefondat.