1. Functionari publici. Actiune avand ca obiect acordarea premiului anual aferent anului 2010. Obligativitatea aplicarii Deciziei in interesul legii nr. 21/18.11.2013 a ICCJ.

Prin sentinta civila nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Brasov - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal a fost respinsa cererea formulata de reclamantii D.G., M.E., C.C., T.G., A.D., D.G., M.L., C.E.G., S.P.L., I.L., P.A., B.A., O.S., P.D. in contradictoriu cu paratii M.J., C.A.B. si T.B.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca, in fapt, reclamantii au calitatea de functionari publici in cadrul T.B., conform adeverintei emise de T.B. depusa la fila 24 dosar.
In drept, tribunalul a retinut ca prin art. 25 alin. 1 din L. nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, pentru activitatea desfasurata, personalul beneficiaza de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizatiilor de incadrare, dupa caz, realizate in anul pentru care se face premierea, iar conform art. 25 alin. 4, plata premiului anual se va face pentru intregul personal salarizat potrivit prezentei legi, incepand cu luna ianuarie a anului urmator perioadei pentru care se acorda premiul.
Tribunalul a mai retinut ca prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 pentru personalul platit din fonduri publice s-a prevazut ca sumele corespunzatoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda incepand cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorarilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Prin Decizia in interesul legii nr. 21/18.11.2013, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara  a personalului platit din fonduri publice, a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari.
Tribunalul a mai retinut ca din adeverintele depuse de reclamanti la filele 81-94 dosar, rezulta ca acestia au beneficiat cu incepere din luna ianuarie 2011 de majorarea cu 15% a venitului brut lunar in baza prevederilor Legii nr. 285/2010.
Din interpretarea gramaticala a dispozitiilor legale evocate, rezulta ca legiuitorul a esalonat plata acestor sume, iar cresterile salariilor din sectorul bugetar au inclus si suma unica, aferenta premiului anual solicitat prin cererile de chemare in judecata.
            Obligarea angajatorilor la plata distincta a sumelor aferente acestui premiu dupa abrogarea expresa a dispozitiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009 este lipsita de suport legislativ, iar in solutionarea cererilor de chemare in judecata avand acest obiect, instantele nu pot proceda la un examen de constitutionalitate a dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 in conditiile in care acesta a fost efectuat de Curtea Constitutionala, in cadrul controlului de constitutionalitate constatandu-se ca aceste prevederi legale nu contin elemente de retroactivitate si nici nu incalca dreptul de proprietate al reclamantilor. (Decizia Curtii Constitutionale nr. 1655/2010, nr. 784/2010).
Prin raportare la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat ca prin aceasta solutie legislativa, reclamantii nu au fost lipsiti de un „bun” intr-o modalitate incompatibila cu exigentele art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, intrucat dreptul la anumite beneficii banesti in calitate de salariat nu este un drept de sine statator, consacrat ca atare de Conventie, ci a fost asimilat, in jurisprudenta curtii, in anumite conditii, unui drept de proprietate.
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a facut o  distinctie esentiala intre dreptul de a primi, in viitor, un salariu castigat pentru o munca prestata si dreptul de a primi, in viitor, un salariu intr-un anumit cuantum (Lelas vs. Croatia, cererea nr.55555/08, hotarare din 20 mai 2010, §. 58; Vilho Eskelinen s.a. vs. Finlanda, cererea nr.63235/00, hotarare din 19 aprilie 2007, §. 94).
            Totodata, s-a retinut ca, in materia drepturilor salariale, statele se bucura de o larga marja de apreciere in a determina oportunitatea si intensitatea masurilor adoptate, iar instanta de contencios european a declarat in mod constant ca respecta modalitatea in care statele membre concep imperativele utilitatii publice, cu exceptia cazului in care rationamentul acestora se dovedeste in mod vadit lipsit de orice temei rezonabil (Felicia Mihaies si Gavril Sentes vs. Romania, cererile nr. 44232/11 si nr. 44605/11, §.19).
Ca atare, tribunalul a retinut ca statul este cel in masura sa stabileasca ce beneficii trebuie platite angajatilor sai din bugetul de stat, putand dispune introducerea, suspendarea sau incetarea platii unor asemenea beneficii prin modificari legislative  corespunzatore, insa atunci cand o dispozitie legala este in vigoare si prevede plata anumitor beneficii, iar conditiile stipulate au fost respectate, autoritatile nu pot refuza in mod deliberat plata acestora (Kechko vs. Ucraina, cererea nr. 63134/00, hotarare din 8 noiembrie 2005, §23).
Or, in privinta premiului pentru anul 2010, dispozitiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 care consacrau acest drept au fost abrogate in mod expres prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, iar prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a stabilit o alta modalitate de plata a sumelor aferente.
Prin urmare, tribunalul a constatat ca nu s-a adus vreo atingere dreptului reclamantilor, acestia avand in continuare beneficiul sau dar sub forma majorarilor salariale acordate in cuantum de 15%.
In ceea ce priveste Directiva CE 2000/78 de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste incadrarea in munca si ocuparea fortei de munca, tribunalul a constatat ca aceasta nu are aplicabilitate in cauza intrucat reclamantii nu au fost supusi unui regim discriminatoriu si nici nu au argumentat de altfel o atare aparare.
In final, tribunalul a retinut ca nu poate depasi atributiile puterii judecatoresti, adaugand la lege, ci doar legiuitorul poate stabili drepturile salariale suplimentare, conditiile de acordare si cuantumul acestora.
Impotriva acestei hotarari, reclamantii D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. si P.D. a declarat recurs, in termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentintei si admiterea actiunii astfel cum a fost formulata.
In motivare, a aratat ca prima instanta a pronuntat o sentinta nelegala si netemeinica, deoarece nu a avut in vedere ca dispozitiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost in vigoare pe intreaga perioada a anului 2010, fiind abrogate numai prin Legea nr. 284/2010.
In opinia recurentilor, tribunalul nu a facut distinctia intre notiunile de „drept subiectiv”, „obligatie” si „plata”, in cazul de fata, dreptul subiectiv invocat fiind posibilitatea de a cere angajatorului sa remita niste sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit in considerarea muncii exercitate in anul 2010, drept corelativ caruia ii revine angajatorului indatorirea de a achita aceste sume, plata avand semnificatia remiterii materiale a sumei in discutie.
Imprejurarea ca stingerea obligatiei angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanta, in opinia recurentilor, referitor la existenta si consacrarea legislativa a dreptului la premiu, dreptul fiind realizat efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Recurentii au mai aratat ca, fiind un drept de natura salariala, premiul anual intra sub sfera de protectie a art. 1 din Primul protocol al CEDO, el constituind un „bun” in sensul acestui text, astfel cum au interpretat organele de aplicare a Conventiei si, prin urmare, prima instanta ar fi trebuit sa cerceteze daca aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere unui drept fundamental ce li se cuvine.
Astfel, recurentii au invocat faptul ca instanta de fond avea competenta de a constata  inaplicabilitatea unei norme de drept intern pe motivul ca aceasta aduce atingere unui drept fundamental al uneia dintre parti, reglementat de un act normativ international, in temeiul art. 20 din Constitutie, chiar si in situatia in care Curtea Constitutionala a exercitat controlul de constitutionalitate a normei interne.
In opinia recurentilor, art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO, respectiv aplicarea legii interne a produs efecte contrare Conventiei in cazul de fata.
Din analiza jurisprudentei CEDO (Cauza Lelas v. Croatia, Cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Cauza Bahceyaka c. Turciei, Cauza Kechko c. Ucrainei), recurentii au aratat ca prima instanta avea obligatia de a constata ca dreptul de a primi venituri salariale poate face parte din obiectul protectiei art. 1 din Primul protocol al CEDO, daca are o fundamentare in legislatia interna. Or, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, pana la data de 01.01.2011, o fundamentare in legislatia interna in art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Recurentii au aratat ca nu au solicitat acordarea in continuare, dupa data de 01.01.2011, a acestui premiu, ci acordarea lui pentru anul 2010, cand era consacrat in legislatia interna, fiind realizat prin epuizarea ultimei zile a anului 2010.
Fata de redactarea art. 8 aratat anterior, recurentii au aratat ca amanarea, esalonarea sau compensarea unor sume de bani ce li se cuvin nu constituie, in sine, o incalcarea a dreptului de lor de proprietate, inscriindu-se in marja de apreciere a statului in ceea ce priveste posibilitatile concrete de plata. Insa, aceste norme nu pot fi considerate o amanare sau esalonare a platii acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clara „nu se mai acorda”. In plus, recurentii au mai aratat ca, din interpretarea gramaticala a termenilor folositi de legiuitor, rezulta ca acesta, acordand o anumita crestere a salariilor in sectorul bugetar, a inclus in cuantumul acestei cresteri si cuantumul sumei unice ce trebuia acordata cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.
In speta, recurentii considera ca nu a avut loc o compensare concreta si nici nu se poate accepta o astfel de compensare legala deoarece, in acest caz, ar fi trebuit ca aceste cresteri salariale sa se acorde diferentiat, luandu-se in considerare indreptatirea fiecaruia de a primi anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010, iar nu in mod unitar si egal. In plus, au mai aratat ca aceste cresteri salariale au avut la baza criterii precum – gradul sau treapta salariala, vechimea in munca, vechimea in functie sau, dupa caz, in specialitate, dobandite in conditiile legii pana la data de 31.12.2010, care sunt criterii fara nici o legatura cu premiul anual aferent anului 2010.
In drept a fost invocata aplicarea art. 304 ind. 1 Cod procedura civila, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 285/2010.
Cererea de recurs este scutita de obligatia de plata a taxei judiciare de timbru conform art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997, modificata.
Intimatii, desi legal citati nu au formulat intampinare in conditiile art. 308 alin. 2 Cod procedura civila.
Partile nu au mai solicitat administrarea altor probe in recurs.
Analizand actele si lucrarile dosarului, prin prisma dispozitiilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila, a art. 304 Cod procedura civila. si recursul declarat de reclamantii D.G., M.E., C.C., T.G., S.P.L., A.D., D.G., C.E.G., M.L., I.L., P.A., B.A., O.S. si P.D., curtea constata ca acesta este neintemeiat.
Motivul de recurs invocat in cauza de catre recurentii reclamanti, structurat in mai multe argumente, este acela prima instanta a pronuntat o hotarare cu incalcarea/aplicarea gresita a legii, motiv care se incadreaza in dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, nu este fondat.
Astfel cum a retinut si prima instanta, prin Decizia in interesul legii nr. 21/18.11.2013 Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca, in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevazut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara  a personalului platit din fonduri publice, a fost inclus in majorarile salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozitiilor art.1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputand fi acordat in forma supusa vechii reglementari.
In considerentele acestei decizii ICCJ a retinut ca „Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de baza scadent in prima luna a anului urmator celui lucrat s-a stins odata cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind inlocuit cu o noua modalitate de plata, prevazuta de lege, prin executare succesiva. Prin modificarea formei de executare a obligatiei de plata a premiului anual, legiuitorul a actionat in limitele marjei de interventie, recunoscuta in domeniul politicii salariale, neexistand o incalcare a dreptului de proprietate privata al personalului platit din fonduri publice asupra acestei creante de natura salariala. In concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat initial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de catre legiuitor in noua reglementare salariala, sub forma unor majorari salariale stabilite in art. 1 din Legea nr. 285/2010, fara a mai putea fi acordat in forma supusa vechii reglementari”.
Aceasta decizie are caracter obligatoriu pentru instantele de judecata, conform art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedura civila, atat cu privire la dispozitiv, cat si cu privire la considerentele avute in vedere de ICCJ, acestea din urma configurand solutia juridica adoptata.
Prin urmare, fata de forta obligatorie a acestei decizii, sub cele doua aspecte, curtea va inlatura argumentele recurentilor referitoare la faptul ca prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 aduce atingere dreptului lor de proprietate consacrat de art. 1 din Primul protocol al CEDO.
Nu poate fi retinut nici argumentul referitor la faptul ca tribunalul nu a facut distinctia intre notiunile de „drept subiectiv”, „obligatie” si „plata”. Decizia nr. 21/2013 a ICCJ a transat, in considerente si acest aspect, retinand ca dispozitiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 instituie o noua modalitate de plata, prevazuta de lege, prin executare succesiva, iar, prin aceasta modificare a formei de executare a obligatiei de plata a premiului anual, legiuitorul a actionat in limitele marjei de interventie, recunoscuta in domeniul politicii salariale, neexistand o incalcare a dreptului de proprietate privata al personalului platit din fonduri publice asupra acestei creante de natura salariala.
Pentru toate aceste considerente, constatand incidenta art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, curtea va respinge recursul declarat de recurentii reclamanti impotriva sentintei civile nr. 5825/CA/21.11.2013 a Tribunalului Brasov - Sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal.