OUG nr. 40/1999. Interpretarea dispozitiilor art. 1 in ce priveste aplicabilitatea acesteia si raporturilor de locatiune in cadrul carora calitatea de chiriasi apartine unei organizatii neguvernamentale. Aplicarea dispozitiilor legale in concordanta ...

Dec. civ. Nr. 448R din 30.10.2009, irevocabila
Sectia a IX-a civila si paentru cauze privind proprietatea intelectuala

      OUG nr. 40/1999. Interpretarea dispozitiilor art. 1 in ce priveste aplicabilitatea acesteia si raporturilor de locatiune in cadrul carora calitatea de chiriasi apartine unei organizatii neguvernamentale. Aplicarea dispozitiilor legale in concordanta cu art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la CEDO.
      
     OUG nr. 40/1999 : art.1, art. 14; Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art.1
      Deliberand asupra recursului civil de fata, constata urmatoarele:
      Prin cererea inregistrata la data de 06.04.2006 pe rolul Judecatoriei Sectorului 3, reclamantul MAI a chemat in judecata pe parata AVPS, solicitand ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna evacuarea acesteia din imobilul situat in Bucuresti, sector 3, pe care il ocupa fara titlu din data de 31.12.2005, si pana in prezent, cu cheltuieli de judecata.
      In motivarea cererii, reclamantul a aratat ca prin decizia nr. 237/07021989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti - Comitetul Executiv - Biroul Permanent au fost transmise in administrarea I. C. L T din administrarea UM (din cadrul MAI ) spatiile situate la parterul imobilului din Bucuresti, sector 3).
      Dupa emiterea acestei decizii, imobilul mentionat a facut obiectul contractului de inchiriere nr. 26058/03.03.1989, incheiat intre UM Bucuresti si actuala AVPS, al carui termen de valabilitate a fost pana la 02.03.1994, acesta fiind prelungit pana la data de 31.12.1997 in baza Hotararii Consiliului Local al Municipiului Bucuresti nr. 38/01.06.1995 comunicata reclamantei cu adresa nr. 337751/17.11 .1995.
      Reclamanta a aratat ca potrivit OUG 179/2002 privind demilitarizarea unitatilor aparatului central al MAI si a structurilor subordonate acestuia, incepand cu data de 01.01.2003, UM Bucuresti a primit o noua titulatura, respectiv D. G., unitate care face parte din structura MAI, fara personalitate juridica.
      In drept au fost invocate dispozitiile art. 1436 Cod Civil.
      Prin sentinta civila nr.1553/23.02.2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti in dosarul nr. 6646/301/2006, instanta a admis cererea principala formulata de reclamantul MAI, in contradictoriu cu parata AVPS, a dispus evacuarea paratei din imobilul situat in Bucuresti, sector 3 si a respins cererea reconventionala, ca neintemeiata.
      Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut ca:
      Prin contractul de locatiune nr. 260/658/03.03.1989 incheiat intre MAI-UM Bucuresti in calitate de locator si AVPS, in calitate de locatar s-a transmis dreptul de folosinta asupra spatiului cu alta destinatie decat aceea de locuinta, folosit cu destinatia social-culturala, pentru o perioada de 5 ani, respectiv pana la 02.03.1994. Ulterior, prin acte aditionale subsecvente, contractul de locatiune a fost prelungit pana pe data de 31.12.2005
      Fata de situatia expusa, instanta a constatat ca intre parti s-a incheiat un contract de locatiune, iar nu de inchiriere, dat fiind faptul ca obiectul derivat al contractului nu este un spatiu cu destinatia de locuinta, ci dimpotriva este vorba de un asezamant social cultural, iar in cauza sunt aplicabile dispozitiile legale ce reglementeaza locatiunea, respectiv dispozitiile Codului Civil si in parte dispozitiile OUG nr. 40/1999.
      Instanta a constatat ca potrivit intelegerii partilor, astfel cum este atestata de clauzele cuprinse in contractul nr. 260.568/03.03.1989 cat si actele aditionale la acesta, termenul contractului de locatiune s-a prelungit fata de momentul initial (02.03.1994) pana la 31.12.2005. In aceste conditii, in conformitate cu dispozitiile art. 1436 alin 1 Cod Civil locatiunea facuta pentru un timp determinat inceteaza de la sine cu trecerea termenului, fara sa fie trebuinta de o prealabila instiintare.
      Instanta a constatat ca inainte de expirarea termenului contractual, la data de 13.12.2005, reclamanta a anuntat paratei concediul, preintampinand astfel intervenirea tacitei relocatiuni.
      S-a retinut ca dispozitiile OUG nr. 40/1999 sunt aplicabile numai in parte. Astfel, instanta a constatat ca in cauza este intr-adevar vorba despre un asezamant social-cultural, fiind incidente dispozitiile art. 1 din OUG nr. 40/1999.
      S-a apreciat ca aceasta este singura dispozitie legala aplicabila partilor in cauza, intrucat reinnoirea contractului este aplicabila numai contractelor de inchiriere (care au ca obiect o locuinta), nu si contractelor de locatiune, iar din interpretarea literala a dispozitiilor art.14 din OUG nr.40/1999 reiese ca textul legal face referire doar la spatiile cu destinatie de locuinta.
      In consecinta, instanta a retinut ca parata nu are dreptul la reinnoirea contractului de locatiune, astfel cum acesta este reglementat de dispozitiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, deoarece la momentul formularii cererii de chemare in judecata, aceasta nu mai avea un titlu al folosintei asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea.
      Impotriva acestei sentinte a declarat apel parata AVPS, la data de 06.07.2007, cerere ce a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia aV-a civila.
      In motivarea apelului, apelanta-parata a aratat ca este eronat considerentul instantei de fond privind calificarea drept contract de locatiune a contractului de inchiriere nr. 260.658/03.13.1989 pentru suprafetele locative cu alta destinatie decat cea de locuinta, intrucat contractul de inchiriere are ca obiect locatiunea unor suprafete locative care, conform OUG nr.40/1999 pot avea destinatia de locuinte sau alte destinatii decat cea de locuinta, precizate la art.1 si 3 din OUG nr.40/1999.
      Eronat este si considerentul privitor la faptul ca apelanta-parata nu avea dreptul la reinnoirea contractului de locatiune, in speta fiind aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, iar acest text de lege se refera la dreptul chiriasului la reinnoirea contractului, fara a face vreo distinctie bazata pe destinatia spatiului locativ (locuinta sau alta destinatie decat aceea de locuinta).
      S-a aratat de catre apelanta ca textul art.14 alin.2 din OUG nr. 40/1999 nu este aplicabil in speta intrucat reclamantul nu este proprietarul spatiului inchiriat, ci doar administratorul, iar pe de alta parte spatiul ocupat nu este o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
      Prin decizia civila nr. 1373/31.10.2007, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat in cauza, pe baza urmatoarelor considerente:
      In privinta sustinerilor apelantei vizand natura juridica a contractului incheiat intre parti, Tribunalul a retinut ca acestea sunt fondate.
      Contractul de inchiriere, care este o varietate a contractului de locatiune presupune transmiterea folosintei temporare asupra unei suprafete locative in schimbul chiriei, in sfera notiunii de suprafata locativa fiind incluse atat spatiile cu destinatia de locuinta, cat si suprafetele locative cu alta destinatie, precum cea de asezamant social cultural, cum este si cazul spatiului in litigiu.
      Tribunalul a retinut in acest sens ca reclamanta si-a intemeiat pretentiile din prezenta cauza pe contractul nr.260658/8.03.1989, denumit "contract de inchiriere pentru suprafetele locative cu alta destinatie decat cea de locuinta", spatiul inchiriat fiind folosit in scop social cultural.
      In consecinta, Tribunalul a retinut ca intre parti s-a incheiat un contract de inchiriere avand ca obiect o suprafata locativa cu alta destinatie decat cea de locuinta, contract care, asa cum a retinut prima instanta, a fost prelungit succesiv prin acte aditionale pana la data de 31.12.2005. Fiind o varietate a contractului de locatiune, contractul de inchiriere este guvernat de normele speciale aplicabile acestui tip de contract, iar in masura in care nu exista astfel de norme speciale de dispozitiile dreptului comun in materie de locatiune.
      Cu privire la dispozitiile speciale aplicabile contractului in speta, Tribunalul a retinut ca sunt incidente in cauza prevederile art.1 din OUG nr. 40/1999, fapt retinut in mod corect de prima instanta si necontestat de parti.
      Conform dispozitiilor art.1 din OUG nr. 40/1999 contractele de inchiriere privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, precum si cele folosite de asezamintele social-culturale si de invatamant, de partidele politice, de sindicate si de alte organizatii neguvernamentale, legal inregistrate, prelungite sau reinnoite conform Legii nr.17/1994 si aflate in curs de executare la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, se prelungesc de drept pentru o perioada de 5 ani de la data intrarii in vigoare a acesteia, in aceleasi conditii, cu exceptia nivelului chiriei.
      Tribunalul a apreciat insa, asa cum a retinut si prima instanta, ca aceasta dispozitie legala este singura aplicabila in cauza.
      Din examinarea actului normativ invocat, tribunalul a retinut ca acesta, asa cum reiese din chiar titlul sau, are ca scop protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatie de locuinta. singurele doua dispozitii legale care au in vedere spatiile cu alta destinatie decat cea de locuinta fiind art.1 si 3.
      Prin urmare, scopul actului normativ nu a fost, asa cum a sustinut apelanta "protectia chiriasului", ci unul mai circumstantiat, vizand protectia chiriasilor din spatiile cu destinatia de locuinta.
      Din interpretarea sistematica a dispozitiilor OUG nr. 40/1999, reiese ca procedura de incheiere a contractului reglementata de art.9 si urmatoarele, precum si procedura reinnoirii contractului sau a schimbului de locuinta, sunt aplicabile exclusiv spatiilor cu destinatia de locuinta proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, iar nu si spatiilor cu alta destinatie decat cea de locuinta aflate in domeniul public sau privat al statului, ori a unitatilor administrativ teritoriale, fapt ce reiese fara echivoc din folosirea notiunii de "locuinta", iar nu a aceleia de "spatiu locativ".
      Interpretarea data de apelanta dispozitiilor art.14 alin. 1 si 2 din OG 40/1999 a fost considerata de tribunal total straina scopului urmarit de legiuitor prin edictarea acestor norme, in realitate, art.14 alin.1 consacrand cu titlu de principiu dreptul chiriasului la reinnoirea contractului, dispozitiile normative stabilind exceptiile de la aceasta regula si procedura reinnoirii, nici una dintre aceste dispozitii neavand in vedere contractele privind suprafetele cu alta destinatie decat cea de locuinta.
      Constatand prin urmare ca normele speciale aplicabile contractului de inchiriere incheiat de parti nu reglementeaza incetarea contractului s-a considerat ca fiind incidente dispozitiile dreptului comun in materia locatiunii, respectiv art.1436 alin.1 Cod civil si art.1348 Cod civil, fiind astfel mentinuta ca legala si temeinica solutia pronuntata de prima instanmta.
      Impotriva acestei decizii, in termen legal a declarat recurs parata AVPS, solicitand admiterea acestuia, modificarea in tot a deciziei recurate in sensul respingerii actiunii intimatei-reclamante ca nefondate, admiterii cererii reconventionale si obligarea intimatei-reclamante la reinnoirea contractului de inchiriere pentru spatiul pe care ocupat in imobilul situat in Bucuresti, sector 3, in baza contractului de inchiriere pentru suprafete locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta nr. 260.658/03.03.1989.
      Recurenta a invocat drept motiv de recurs dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, aratand ca desi instanta de apel a retinut in mod corect (contrar opiniei primei instante), ca s-a incheiat intre parti un contract de inchiriere (si nu de locatiune) avand ca obiect o suprafata locativa cu alta destinatie decat aceea de locuinta, totusi, in mod eronat, a considerat ca (i) din continutul OUG nr. 40/1999 singura dispozitie aplicabila in cauza este art. 1, ca (ii) scopul acestui act normativ nu este " protectia chiriasului " si, in fine, ca (iii) in cauza nu isi gaseste aplicare art. 14 alin. 1 din Ordonanta.
      Potrivit sustinerilor recurentei, argumentele instantei de apel sunt eronate, sub mai multe astecte:
      Actul normativ pe care si-a intemeiat cererea reconventionala este OUG nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte.
      Asadar, chiar din titlul actului normativ se desprinde intentia legiuitorului de a asigura protectie chiriasilor, in genere, si nu doar unei anumite categorii de chiriasi, asa cum a inteles gresit instanta de apel, astfel ca, daca legea nu distinge nici instanta nu trebuia sa facem vreo distinctie (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
      De asemenea, capitolul 1 al Ordonantei se refera, fara a introduce vreo distinctie, la " Protectia chiriasilor" si nu la protectia chiriasilor din spatiile cu destinatia de locuinta, asa cum a retinut in mod gresit instanta de apel.
      Prin urmare, interpretarea data de instanta de apel scopului Ordonantei este gresita, fiind contrara regulii de interpretare amintita mai sus (ubi lex .....) si discriminatorie, totodata, fata de o anumita categorie de chiriasi, respectiv cei care detin suprafete locative cu alta destinatie decat cea de locuinte.
      Chiar daca instanta de apel a dat o calificare corecta contractului detinut de recurenta ca fiind contract de inchiriere si nu de locatiune, aceeasi instanta a gresit atunci cand a apreciat ca singura dispozitie aplicabila in cauza din OUG nr. 40/1999 ar fi art. 1 al acesteia.
      Contractului de inchiriere nu-i sunt aplicabile numai dispozitiile art. 1 din Ordonanta ci si dispozitiile art. 14 alin. 1 din acelasi act normative deoarece legiuitorul se refera strict, in continutul acestuia la dreptul chiriasului la reinnoirea contractului, fara a face vreo distinctie bazata pe destinatia spatiului locativ (locuinta sau alta destinatie decat aceea de locuinta), astfel ca isi gaseste aplicare aceeasi regula: ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
      Prin urmare, la expirarea termenului de inchiriere, recurenta avea dreptul la reinnoirea contractului, pentru aceeasi perioada, drept pe care intimatul-reclamant nu a inteles sa-l respecte.
      Art. 14 alin. 1 din Ordonanta este un text legal de principiu, fara restrictii ori distinctii, art. 14 alin. 2 din Ordonanta introduce doua distinctii care ii confera o aplicabilitate restransa potrivit acestora, doar proprietarul (si nimeni altcineva) poate refuza - strict pentru motivele prevazute in cuprinsul sau - reinnoirea contractului de inchiriere avand ca obiect o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
      Prin urmare, acest text legal, date fiind distinctiile facute de legiuitor (refuz al proprietarului/suprafata locativa cu destinatia de locuinta) nu poate fi aplicat dincolo de aceste limite (exceptio est strictissimae interpretationis).
      Avand in vedere aceste limitari, el nu-si gaseste aplicare in cauza de fata dat fiind faptul ca, pe de o parte, intimatul-reclamant nu este proprietarul spatiului inchiriat ci doar administratorul acestuia - Statul roman fiind proprietarul - iar, pe de alta parte, spatiul ocupat de recurenta nu este o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
      Un alt argument in sensul inaplicabilitatii in cauza de fata a art. 14 alin. 2 din Ordonanta, a considerat recurenta ca poate fi dedus din scopul acestei reglementari exprimat in titlul acesteia, si anume protectia chiriasilor. Prin urmare, orice interpretare a continutului Ordonantei nu trebuie sa ignore scopul pentru care aceasta a fost edictata sau sa dea o interpretare eronata, restrictiva, acestui scop, asa cum a facut instanta de apel.
      In concluzie, potrivit aprecierii recurentei, contractului de inchiriere nr. 260.658/3.03.1989 ii sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, inclusiv art. 14 alin. 1 din acest act normativ, astfel incat are dreptul la reinnoirea acestui contract.
      Intimatul M.I.R. A. a formulat intampinare in cauza, sustinand legalitatea hotararii pronuntate in apel, solicitand a se constata ca potrivit OUG nr. 40/1999, invocata de catre recurenta in sustinerea cererii de recurs, contractual incheiat cu aceasta a fost prelungit de drept pana la data de 8.04.2003 si, ulterior, pe temeiul actelor aditionale la contractual de inchiriere, pana la data de 31.12.2005, data dupa care recurenta a fost somata sa elibereze spatiul detinut pana atunci cu chirie, in cauza nefiind aplicabile dispozitiile art. 14 alin.1 din acest act normativ, dispozitii ce sunt aplicabile exclusive locuintelor sau spatiilor cu destinatia de locuinta.
      La termenul din 11.09.2008, Curtea a considerat cauza ca aflandu-se in stare de judecata, partile punand concluzii asupra recursului.
      Ulterior, dupa ramanerea in pronuntare, cauza a fost repusa pe rol, apreciindu-se ca fiind necesara solutionarii cauzei depunerea de catre recurenta a actelor constitutive ale Asociatiei, acte care au fost depuse pentru termenul din 2.10.2008.
      Analizand actele si lucrarile dosarului, motivele de recurs si probele noi administrate in recurs, Curtea constata recursul nefondat, potrivit celor ce urmeaza:
       In mod evident, dispozitiile OUG nr. 40/1999 pe temeiul carora recurenta parata a invocat dreptul la reinnoirea contractului de inchiriere incheiat cu intimata reclamanta sunt de natura sa suscite diverse interpretari, in raport de scopul actului normativ, astfel cum este specificat in preambul, de obiectul reglementarii, inscris in continutul art. 1 si de dispozitiile substantiale si de procedura reglementate exclusiv in legatura cu spatiile avand destinatia de locuinta.
      Interpretarea data de instanta de apel, potrivit careia numai dispozitiile art. 1 din acest act normativ ar fi aplicabile suprafetelor locative folosite de asezamintele social - cultural si de invatamant, de partidele politice, de sindicate si de alte organizatii neguvernamentale, nu poate fi considerata corecta din perspectiva  unui mod de interpretare logic si legal, cata vreme art. 1 din OUG poate fi considerat a reprezenta regula, in virtutea acesteia dispozitiile actului normativ urmand a fi aplicabile tuturor contractelor de inchiriere ce intra in obiectul de reglementare definit prin continutul lui, fara a fi prevazute exceptii, de natura celei pe care instanta de apel a inteles sa o justifice.
      Din aceasta perspectiva, criticile formulate de recurenta sunt fondate, distinctiile cu care a operat instanta de apel sunt nelegale, concluzia ce s-ar desprinde fiind aceea ca si contractului incheiat intre parti, prelungit prin acordul acestora, i-ar fi in continuare aplicabile normele privitoare la reinnoirea contractului, prevazute de art. 14 din OUG nr. 40/1999.
      Cu toate acestea si pentru argumente puse in dezbaterea partilor cu ocazia judecarii cauzei in recurs, modificarea deciziei si a sentintei pronuntate in cauza nu se justifica.
      Curtea retine deci ca in cazul in speta nu se contesta ca fiind incidente dispozitiile legale interne de prelungire de drept a contractelor de inchiriere, in baza OUG nr. 40/1999, a carei aplicare reprezinta o reglementare a folosirii bunurilor.
      In aceasta situatie, intra in discutie alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, dispozitii in raport de care se impune analiza spetei, prin raportare la alte cauze solutionate de CEDO, respectiv Radovici si Stanescu contra Romaniei, Tarik impotriva Romaniei, Spanoche impotriva Romaniei, Cleja si Mihalcea contra Romaniei
      Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
    Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
Rcunoscand Statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor, dispozitia citata pune conditia ca acest drept sa se exercite printr-o punere in aplicare a unor " legi ", principiul legalitatii presupunand existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (a se vedea, cauza Cleja si Mihalcea si  mutatis mutandis, Broniowski).
      Pe de alta parte, potrivit practicii constante a CEDO, se impune a fi luata in discutie chestiunea legata de modul in care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar in cazul respectarii cerintelor legale, in ce masura acesta produce efecte conforme cu principiile Conventiei.
      In acelasi timp, in cauzele mentionate anterior, s-a decis in mod constant ca ,,ingerinta in dreptul de proprietate trebuie nu doar sa aiba in vedere un " scop legitim " conform " interesului general ", ci de asemenea sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura aplicata de Stat, inclusiv masurile destinate sa reglementeze utilizarea bunurilor unui individ. Acest lucru este exprimat de notiunea de " echilibru just" care trebuie pastrat intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului. In cauzele care privesc functionarea unei legislatii de mare amploare cu privire la locuinta, aceasta apreciere se poate referi nu numai la extinderea ingerintei Statului in libertatea contractuala si relatiile contractuale pe piata inchirierilor ci si la existenta unor garantii procedurale si a altora destinate a garanta ca functionarea sistemului si impactul acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea - fie ca este legislativa, administrativa, sau tine de practicile urmate de autoritati - este un factor de care trebuie sa se tina seama in aprecierea conduitei Statului. Intr-adevar, cand o problema de interes general este in joc, puterile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta" (cauza Cleja si Mihalcea contra Romaniei, paragraful 42)
Aplicand aceste principii in speta de fata, Curtea constata ca desi actul normativ pe temeiul caruia recurentul solicita a i se recunoaste dreptul de a mentine locatiunea imobilului, ii da aceasta posibilitate, norma de drept invocata de acesta, art. 14 din OUG nr. 40/1999 nu este suficient de accesibila si precisa, cata vreme actul normativ nu contine, cu privire la contractele de inchiriere incheiate in legatura cu alte spatii decat cele avand destinatie locativa, modalitatea in care proprietarul poate sa redobandeasca folosinta imobilului, dispozitiile articolului mentionat fiind edictate exclusiv pentru spatii cu destinatie locativa.
In aceste conditii, desi ,,ingerinta " in dreptul de proprietate este una prevazuta de lege, iar pe baza unor circumstante de natura socio-economica s-ar putea sustine existenta unui interes general si, corespunzator, a unui scop legitim care sa o justifice, norma de drept nu este suficient de precisa sub aspectul momentului la care locatiunea ar putea inceta, ceeace duce la ideea unei lipsiri de folosinta asupra imobilului perpetua, idee inacceptabila in raport de dispozitiile primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
      In motivarea acelorasi hotarari mentionate anterior, Curtea Europeana a retinut, astfel cum s-a aratat si anterior, ca, ,,chiar si intr-un domeniu ca acel al locuintelor si in ciuda dificultatilor economice, sociale si legislative decurgand din procesul de tranzitie spre o societate democratica si o economie de piata, Statele membre continua sa aiba obligatia de a asigura un " just echilibru " intre imperativele interesului general si cele ale protejarii drepturilor fundamentale ale individului" (paragraful 49 din cauza citata).
      Cu atat mai mult cu cat aceasta apreciere a vizat spatiile cu destinatie de locuinta, ea este deopotriva valabila pentru ipoteza de speta, in care in discutie nu se afla un spatiu cu o asemenea destinatie.
      Sub acest aspect, se retine in cauza ca recurenta ocupa imobilul  apartinandu-i intimatei din anul 1989, contractul de inchiriere incheiat initial fiind prelungit in baza actelor normative speciale ce au reglementat acest domeniu, o perioada suficient de indelungata pentru a se putea considera ca atata vreme cat interesele intimatei reclama eliberarea spatiului si utilizarea acestuia pentru o alta destinatie, aceasta conduita se impune a fi respectata din perspectiva dreptului de proprietate, o continuare a raporturilor locative, cu nesocotirea dreptului sau de folosinta asupra imobilului reprezentand o incalcare a acestui just echilibru, in dauna proprietarului legitim, menit sa incalce dispozitiile art. 1 din protocolul 1 aditional la CEDO.
      In considerarea acestor argumente, Curtea apreciaza ca si intimata, ca persoana juridica, se bucura de aceleasi drepturi ca cele ale unei persoane fizice, aflandu-se, din perspectiva dreptului protejat, pe pozitie de egalitate, potrivit prevederilor inscriose in alin. 1 din art. 1 al preotocolului amintit.
      Chestiunea legata de natura dreptului intimatei, de administrare si nu de proprietate, este considerata de asemenea ca nefiind semnificativa, in contextul in care dreptul de administrare asupra imobilului cuprinde in continutul sau folosinta acestuia.
      Daca folosirea imobilului de catre recurenta a fost justificata, din perspectiva interesului intimatei, pentru perioada in care cea dintai facea parte din structura organizatorica a intimatei - pana in 2002, astfel cum rezulta din raspunsul la interogatoriu (fila 86), actualmente nu mai este justificata, statul insusi - proprietar al imobilului, neasumandu-si nici o obligatie pentru asigurarea functionarii ca persoana juridica a recurentei, cata vreme aceasta fiinteaza ca un organism neguvernamental.
      Dimpotriva, includerea imobilului in patrimoniul intimatei, cu drept de administrare, astfel cum rezulta din incheierea de carte funciara, are semnificatia recunoasterii dreptului acesteia de a se bucura de prerogativele de folosinta a bunului, ca si un veritabil proprietar. 
Pe baza acestor considerente, menite sa inlocuiasca motivarea instantei de apel, Curtea, gasind nefondate criticile formulate in recurs, va respinge recursul ca nefondat, in baza art. 312 alin.1 si 3 Cod procedura civila.