Conflict de munca avand ca obiect contestatie impotriva unei decizii de concediere colectiva emisa de o societate comerciala aflata in procedura de insolventa.

Conflict de munca avand ca obiect contestatie impotriva unei decizii de concediere colectiva emisa de o societate comerciala aflata in procedura de insolventa. Cerere de revizuire exercitata contra unei decizii de respingere ca nefondat a apelului declarat de persoana concediata impotriva sentintei data de prima instanta. Admisibilitatea unei astfel de cereri.

- Cod Procedura Civila, art. 509 alin. 1 pct. 11


In privinta faptelor pe care se intemeiaza revizuirea, Curtea constata ca in cauza in care a fost pronuntata decizia a carei revizuire se solicita a fost invocata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, iar Curtea Constitutionala a statuat, prin Decizia nr. 64/24.02.2015 ca prevederile art.86 alin.(6) teza intai din Legea nr.85/2006 privind procedura insolven?ei sunt neconstitu?ionale, deoarece dreptul salariatilor de informare si consultare trebuie in toate cazurile respectat.
Prin decizia atacata cu revizuire, s-a retinut, in acord cu aprecierea instantei de fond, ca procedura prevazuta de art.69-73 din Codul muncii, nu este aplicabila in cazul concedierilor colective in conditiile art.86 alin.6 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, este indeplinita, in consecinta, ipoteza reglementata de art. 509 alin. 1 pct.11 Cod procedura civila (dupa ce hotararea a devenit definitiva, Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra exceptiei invocate in acea cauza, declarand neconstitutionala prevederea care a facut obiectul acelei exceptii), motiv pentru care cererea de revizuire va fi admisa, decizia pronuntata in apel devenind revizuibila in limitele prevazute de art.513 alin.(3) din Noul Cod de procedura civila, adica ale faptelor pe care se intemeiaza.


(CURTEA DE APEL BUCURESTI � SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 3557 DIN 7 OCTOMBRIE 2015)


Prin decizia civila nr.1150 din data de 15.09.2014, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant S.H.H., in numele si pentru membrul sau de sindicat R.B.M., impotriva sentintei civile nr.11331/18.12.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti � Sectia a VIII-a.
In considerentele deciziei mentionate, s-a retinut, in primul rand, ca starea de fapt in speta este cuprinsa in ipoteza art.86 alin.(6) din Legea nr.85/2006, de care s-a prevalat in mod exclusiv administratorul judiciar pentru a dispune desfacerea contractului individual de munca al salariatului. Norma instituita de alineatul anterior nu este aplicabila cauzei, aceasta guvernand situatia �denuntarii� unui contract de munca, ipoteza care nu se regaseste in speta, caci administratorul nu a procedat la �denuntare�, notiune, de altfel, necunoscuta de dreptul muncii ca modalitate de incetare a relatiei angajat-angajator, eventual aplicabila, in reglementarea speciala a legii insolventei, in sensul pe care legislatia muncii il atribuie concedierii individuale. Din aceasta perspectiva, norma de referinta este instituita cu titlu de exceptie de la procedura concedierii colective prevazute de Codul muncii, de natura careia ar fi fost concedierea la care a apelat administratorul judiciar, pe baza numarului de salariati vizati in intervalul determinat, si tot ea consacra un termen de preaviz de 15 zile. Fata de caracterul de exceptie al acestei norme, se impune recunoscut ca un conflict al legilor in timp se va rezolva in sensul subzistentei ei, chiar in conditiile modificarii legii-cadru reprezentate in materie de Codul muncii. Altfel spus, daca o norma de exceptie nu a fost antamata anume, ea nu va putea fi considerata modificata implicit, in parte, cat priveste unul din termenii ei, prin modificarea normei generale, chiar daca s-ar putea intrevedea ca la data instituirii, legiuitorul s-a raportat, pentru a alege durata termenului de preaviz la standardul stabilit de Codul muncii, intrucat ratiunea unui termen ramas actualmente mai mic, in contextul procedurii sumare si urgente, se pastreaza, in absenta unei vointe exprese contrare a emitentului legii speciale, nefiind permis judecatorului s-o schimbe, suplineasca, prezume, complineasca, etc..
Cat priveste natura si modul de calcul al acestui termen, textul cu pricina este, de asemenea, clar : sunt �15 zile lucratoare�, astfel ca, fiind notificat salariatei, sub semnatura, la 17.01.2013, el a inceput sa curga la data de 18.01.2013, ca prima zi lucratoare care a urmat, implinindu-se la sfarsitul zilei de 07.02.2013, concedierea producand efecte cu incepere din 08.02.2013. Fata de dispozitia expresa, este lipsit de fundament sa se pretinda un termen de 17 zile lucratoare, dupa este si contradictoriu sa se sustina ca prima zi a termenului nu s-ar lua in considerare, in conditiile in care este logic inevitabil sa socotim o prima zi pentru a ajunge la a 16-a, in cauza, aceasta fiind cea aratata in cuprinsul notificarii si urmatoare ei. Pe de o parte, termenul pe zile, in sensul in care prima si ultima nu se iau in calcul, are in vedere situatia in care acesta se socoteste incepand cu data faptului dupa care el ar incepe sa curga si despre care legea civila spune ca nu se ia in calcul. Or, in speta, odata cu notificarea, s-a stabilit anume data calendaristica ce urmeaza a fi socotita prima zi a termenului de 15 lucratoare, neexistand nici vreo cauza de interpretare a legii cu privire la �prima zi a duratei�, nici vreun motiv pentru a-i inlatura aceasta valenta datei de 18.01.2013, mai ales ca ea este ulterioara datei comunicarii, ca moment de la care, potrivit art.2553 Cod civil, ar incepe curgerea termenului.
Solutia anularii concedierii nu poate fi legitimata nici pe dispozitiile art.27 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 21 din Carta sociala europeana revizuita, respectiv art. 17 si 18 din Carta Comunitara a drepturilor lucratorilor, intrucat acestea privesc ipoteza concedierii colective ce s-ar desfasura conform procedurii comune, de la ideea careia pleaca si pe care o sanctioneaza, dar de la care textul art.86(6) face o importanta derogare, consacrand un caz de desfacere a contractelor de munca, sui-generis, pentru care nu exista vreo interdictie in ordinea juridica europeana, pe care nici jurisprudenta comunitara n-o furnizeaza. Este real ca prioritatea dispozitiilor comunitare ori a celor internationale in materia drepturilor omului implica prioritatea interpretarilor date de organele de jurisdictie care le asigura aplicarea, insa hotararea indicata nu e pertinenta in cauza, caci ea ilustreaza situatia societatii  comerciale care se indreapta spre dizolvare, lichidare, incetare a personalitatii juridice, or, ipoteza art.86 alin.(6) este a reorganizarii profesionistului, dispozitia normei fiind afectata scopului contrar, al redresarii acestuia, degrevarii de sarcinile si obligatiile cu continut patrimonial ce-i incumba din contractele de munca , caruia ii este destinata si permisiunea aplicarii unei proceduri sumare si urgente de concediere colectiva. In consecinta, deoarece ipoteza in speta a fost afirmata expres ca exceptie de la procedura concedierii colective, e limpede ca legiuitorul nici nu si-a propus sa dea eficienta exigentelor acesteia, indiferent de izvorul ei, astfel ca legitimitatea concedierii de fata nu trebuie si nu poate fi cautata in norme internationale referitoare la concedierea colectiva, legi interne care le-au transpus ori conventii colective aplicabile pentru situatiile de incetare a contractelor individuale de munca, a caror initiativa apartine angajatorului in conditiile art.69-72 din Codul muncii. La aceeasi concluzie se ajunge si cat priveste incidenta Directivei 98/59/CE asupra raporturilor deduse prezentei judecati, dupa cuvenitele consideratii referitoare la faptul ca de prioritatea in aplicare, cu consecinta inlaturarii regulii interne, pentru incompatibilitate, nu se poate vorbi decat in caz de directa aplicabilitate. Directiva nefiind direct aplicabila, ea a beneficiat de transpunere in dreptul intern, insa, precum s-a anticipat, neconcordanta dintre Codul muncii si textul art.86(6) din Legea nr.85/2006, nu poate fi solutionata pe taramul art.148(2) din Constitutie, in sensul inlaturarii normei speciale, tocmai pentru ca ea are aceeasi valoare juridica si a fost prevazuta anume ca derogatorie, in conditiile in care nicio regula cu potential de prioritate in aplicare fata de legislatia care-si are originea in vointa primara a legiuitorului roman, nu exclude instituirea unor exceptii de la ipoteza concedierii colective (categoria �exceptiilor� nu se confunda cu cea a �limitelor� aplicabilitatii unui act, astfel cum sunt definite de insusi acesta, in speta de art.1(2) din directiva), daca exista o situatie exceptionala (cum este cea a deschiderii procedurii generale prevazute de legea insolventei), ce reclama actiunea urgenta, dupa o procedura sumara,  justificata prin riscul periclitarii unui interes economic, in definirea caruia statul national dispune de o marja substantiala de manevra.
Relativ la pretinsa absenta a motivelor care au determinat concedierea, in primul rand, iese din discutie motivarea din perspectiva ipotezelor art.85 alin.(1) si (5), niciunul aplicabil in speta, atat prin vointa legii, caci primul se refera la contractele comerciale ale debitorului, cel de-al doilea, la �denuntari�, care, in privinta contractelor de munca, nu le-ar putea antama decat ca �specie� a concedierii individuale, caci ipoteza celei colective este reglementata si epuizata in alineatul (6), dar si prin vointa celui care a adoptat actul unilateral al incetarii raportului de munca si care s-a prevalat exclusiv de disponibilitatea oferita de art.86(6), in limitele caruia urmeaza a se cerceta legalitatea si temeinicia masurii, neexistand niciun motiv pentru a-i atribui si alte temeiuri, de care nu a inteles sa se foloseasca. Din perspectiva art.76 alin.(1) lit.a) din Codul muncii insa, Curtea retine ca decizia atacata este suficient motivata, prin precizarea cauzei desfiintarii postului, urmare a reorganizarii societatii prin restrangerea activitatii, in scopul diminuarii costurilor si rentabilizarii rezultatelor, a carei atributie ii revenea potrivit art.20 lit.a), b), d) din Legea nr.85/2006, in aplicarea caruia, prin hotarare judecatoreasca irevocabila de deschidere a procedurii, s-a stabilit obligatia expresa ca pe perioada de observatie, sa se ingrijeasca de redimensionarea organigramei, astfel incat sa corespunda acestei etape si sa asigure continuarea activitatii in scopul obtinerii unui rezultat financiar cat mai bun posibil. Mentionarea motivelor concedierii nu se confunda cu dovada acestora, care trebuie sa exemplifice natura si temeiul lor, astfel cum au fost identificate de persoana responsabila, nu sa satisfaca pretentii de justificare ori probatiune pe care le-ar formula salariatul ori instanta care exercita controlul, desi legea nu le prevede.
Este adevarat si ca instanta care judeca litigiul de munca nu este tinuta de efectele asupra disponibilizarii personalului, ale aprobarii planului de reorganizare al administratorului, de catre judecatorul sindic, ci este datoare la propria apreciere, autonoma, cu privire la legalitatea cauzelor si conditiilor, in fapt si drept, in care s-a procedat la desfacerea raportului de munca. Sub aceste aspecte, intentia legiuitorului care a edictat art.86(6) din Legea nr.85/2006, de a eluda procedura de drept comun a concedierii colective, nu se poate intinde si asupra necesitatii selectiei dupa o ordine de prioritati, caci aceasta este o chestiune ce tine in mod direct de justetea si temeinicia masurii, in considerarea unor criterii (desigur, in masura in care acestea ar fi predeterminate de lege ori contractul colectiv de munca aplicabil, nu de negociat cu sindicatul reprezentativ, in conditiile art.69 lit.d) din Codul muncii), iar actul care le da eficienta (de aplicare), este de ordin rational (intelectual), nu material, desfasurabil in timp, cu potential de a amana periculos de mult redresarea urmarita a societatii, si tocmai de aceea, de evitat. Precum a statuat si prima instanta, legea scuteste de o procedura, ca ansamblu faptic, nu de justificarea masurii, in conditii care sa excluda arbitrariul alegerii dintre mai multi angajati care ocupa posturi identice, numai a unora dispensabili, fara nicio motivatie in circumstantele personale, fie ca tin de competenta profesionala, fie ca sunt de natura sociala. Pe de alta parte, nici art.76, nici articolul 65 din Codul muncii nu vorbesc despre necesitatea motivarii desfiintarii fiecarui post din sutele dispensate, raportat la costuri scutite si rezultate preconizate, caci aceasta poate fi si o chestiune de evolutie in timp, ci, cel dintai se refera la cauza desfacerii contractului, suficient exemplificata prin desfiintarea locului de munca urmare a restructurarii, pentru ca cel de-al doilea sa o pretinda efectiva, reala si serioasa, cu alte cuvinte se cere ca postul sa fi fost suprimat efectiv din structura societatii, sa nu fi fost redenumit ori reinfiintat la scurt timp, fata de care s-ar putea aprecia ca nu s-a urmarit decat inlaturarea unui anumit salariat, iar motivul afirmat al imperativului redimensionarii sa fie dovedit ca atare, prin studiile, rapoartele care au stat la baza deciziei. In principiu, in general, legea nu cenzureaza dreptul organelor prin care se manifesta vointa societatii, de a alege ce posturi (compartimente, structuri) desfiinteaza, de ce pe altele le pastreaza, cu atat mai putin nu are a interveni instanta pentru a decide in locul lor, cu depasirea puterilor constitutionale, ca in aprecierea sa, fata de rezultatele financiare, s-ar impune pastrarea vechii constituiri. Angajatorul este titularul investitiei si dispune de ea, fiind suveran in stabilirea domeniilor de activitate si a statului de personal, sens in care i se recunoaste o marja larga de apreciere a modalitatilor si masurilor care vor asigura realizarea noii viziuni manageriale, chiar si a unora ce nu apar numaidecat ca folositoare societatii, cu conditia de a nu fi fictive.  Cu atat mai mult, cand insolventa declarata judecatoreste este, prin ipoteza, dovada a dificultatilor financiare si cauza legala de concediere, sanctionata procedural in conditiile art.86(6) din Legea nr.85/2006, cel imputernicit anume cu redimensionarea structurii organizatorice a societatii, sub control judiciar, nu poate fi suspectat, intr-o alta judecata, dupa natura raporturilor si obiectul pretentiilor, de simularea desfiintarii postului reclamantei, din cauze pur subiective, de aversiune fata de oameni si angajati, din dorinta de profit personal, mai ales ca o pozitie subiectiva nu poate fi sanctionata juridic decat daca se si exteriorizeaza prin acte ilegale, altfel ramane in sfera privata, intangibila, a constiintei si libertatii ei. In cauza insa, postul reclamantei a fost singurul de acest fel din structura in care figura, desfiintat conform noii organigrame adoptate subsecvent studiului de fundamentare (mentionat, de asemenea, in decizia ce face obiectul prezentului proces), care a relevat ca una din cauzele care au condus la starea deficitara a debitorului, a fost aceea a supradimensionarii personalului, ceea ce a impus, ca automata, masura restrangerii de personal, in scopul eficientizarii activitatii si a reducerii cheltuielilor cu personalul angajat. Invederarea infiintarii de servicii si posturi noi in cadrul acestora, oferite unor salariati, dar nu si reclamantei, desi avea pregatirea necesara, ca si redistribuirea altora pe locuri libere din noua organigrama, nu pot conduce la o alta perspectiva sub aspectul realitatii desfiintarii postului in cauza, de vreme de ramane necontestat prin vreo dovada contrara, ca postul de inginer ocupat de aceasta la Serviciul Contracte din Sucursala Arges (ca de altfel, intregul serviciu) a fost si a ramas desfiintat, iar oferirea altor posturi, dintre cele compatibile cu pregatirea salariatilor ale caror locuri de munca au fost desfiintate, poate reprezenta o optiune a angajatorului, dar nu constituie o obligatie a acestuia si in niciun caz, una care s-ar sanctiona cu reinfiintarea postului suprimat din organigrama, corelativ anularii concedierii de pe acesta. Pe de alta parte, dar in acelasi context, aplicarea unor criterii si sanctionarea concedierilor care nu le-ar respecta, au sens numai pentru a stabili prioritatea la concediere (nu la ocuparea unui alt post, existent ori nou infiintat, caci actiunea nu tinde la ocuparea unuia dintre acestea, ci la anularea concedierii si reintegrarea accesorie), si numai in situatia existentei mai multor posturi de acelasi fel, in cadrul aceleiasi structuri care da expresie unui domeniu de activitate al unitatii, din care numai unele sunt desfiintate. Identitatea unui post este data nu numai de denumirea lui si codul ocupatiei, ci si de locul pe care-l ocupa in structura teritoriala, organizatorica si functionala a societatii, in ierarhia specialitatii, cu consecinte pe planul atributiilor ce revin persoanelor, chiar cu aceeasi pregatire de baza. Altfel nu se poate vorbi despre locuri de munca �de acelasi fel�, pentru ca ordinea de prioritate sau realitatea desfiintarii postului sa se stabileasca fata de toti cei incadrati in aceeasi sucursala ori intre posturile de �inginer� din intreaga societate, indiferent de situarea fizica a locului de munca, ori functionala sau de nivelul specializarii (in speta, cele doua posturi din Compartimentul �Contracte� al Serviciului �Achizitii si Logistica� sunt de �ingineri principali�). Cauza concedierii trebuie s-o constituie intotdeauna desfiintarea postului pentru inoportunitatea mentinerii in organizarea societatii, nu pozitia salariatului in ordinea de prioritati, or, daca am aprecia ca ordinea de prioritati s-ar stabili intre specialitatile de acelasi fel in ansamblul societatii (sucursalei), s-ar ajunge fie la suprimarea de posturi considerate utile in continuare, dar ocupate de persoane preferate la concediere, fie la concedierea acestora din urma, de pe posturi nedesfiintate, numai pentru a fi ocupate de persoane in favoarea carora opereaza criteriile de pastrare, fapt inadmisibil, caci concedierea nu este decat reflexul desfiintarii postului. Pe baza acestor consideratii, se reitereaza ca in speta, postul de �inginer� era singurul de acest fel din serviciul in care activa reclamanta, o eventuala ordine de prioritate, subsecventa deciziei de renuntare la acesta, fiind, in privinta lui, lipsita de obiect si lovita de ineficacitate.
            Nefondata este si solicitarea de analizare a indeplinirii conditiilor desfacere a contractului de munca din perspectiva art.86(1) din Legea insolventei. Reiteram, ipoteza in speta nu este reglementata de acest text, care are in vedere situatia contractelor civile ale debitorului, ci de articolul 86(6), care o consacra distinct si suficient de alineatele anterioare, nesusceptibil pentru identificare, la capatul unei interpretari sistematice, nici macar de una topografica, care-ar acredita-o ca exceptie de la regulile ce o preced. Din acest punct de vedere, desfacerea contractelor de munca ale personalului angajat al debitorului, ca situatie de sine statatoare reglementata complet si exclusiv de art.86(6) (desigur, asta numai in acceptiunea Legii nr.85/2006, pentru ca altfel, nu sunt excluse implicatiile pe care, pe fondul masurii, legislatia muncii aplicabila, conform celor aratate anterior, le atrage), nu este supusa exigentelor care rezulta din art.86(1) pentru desfiintarea/denuntarea altor contracte (pasibile de un atare mod de incetare), de a nu se recurge la ea decat daca ar conduce la cresterea la maximum a averii debitorului. Pentru aceste motive, apar nepertinente in speta, atat analiza modului in care concedierea salariatilor debitorului ar spori averea lui, ca si a argumentului care ia in calcul valoarea salariilor compensatorii ce s-ar datora. Mai departe, avand in vedere ca un atare capat de cerere nu face obiectul investirii instantei si el nu a fost sanctionat in vreun fel prin sentinta atacata, ca nerelevante vor fi inlaturate si criticile considerentelor primei instante referitoare la faptul ca in situatiile de incetare a raporturilor de munca pentru insolventa, in contextul legii care o reglementeaza, compensatiile prevazute in contractele colective de munca nu se mai datoreaza. O atare statuare din partea tribunalului muncii nu e de natura sa produca niciun fel de efecte asupra situatiei partii, caci ea apartine judecatorului sindic, urmare a recunoasterii calitatii de creditor a salariatului, in conditiile prevazute de legea insolventei in cadrul careia orice creanta se impune valorificata dupa deschiderea procedurii generale (cum de altfel s-a si intamplat, pretentia in speta fiind realizata prin plata).
In fine, este in afara oricarei indoieli juridice, competenta administratorului judiciar numit de judecatorul sindic in aceasta calitate, de a proceda la desfacerea contractelor de munca ale personalului debitorului si semna deciziile aferente, caci textul art.86(6) insusi i-o confera, fara distinctie dupa cum debitorului i s-a permis administrarea, in continuare, a activitatii sale comerciale (am spune, dimpotriva, ca fata de termenii expresi, imperativi si limitativi ai textului, numai administratorul judiciar - sau lichidatorul - are competenta de a face aplicare reglementarii).
Re?inand toate aceste considerente, instanta de apel a concluzionat ca incetarea raporturilor de munca ale reclamantei s-a produs in conditii de procedibilitate si fond corecte din perspectiva dispozitiilor legale aplicabile, astfel ca apelul declarat impotriva sentintei care a statuat aceasta a fost respins ca nefondat.
Prin cererea inregistrata la data de 30.06.2015, pe rolul Curtii de Apel Bucuresti � Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, revizuenta R.B.M. a solicitat, in contradictoriu cu intimata SC P.E.E.H.H. SA, revizuirea deciziei civile nr.1150 din data de 15.09.2014, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a VII-a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale.
In motivarea cererii de revizuire, s-a sustinut ca aceasta este intemeiata pe dispozitiile art. 509 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedura civila, care prevad cazul de revizuire in situatia in care "dupa ce hotararea a devenit definitiva, Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra exceptiei invocate in acea cauza, declarand neconstitutionala prevederea care a facut obiectul acelei exceptii".
In cauza de fata, instanta a dispus sesizarea Curtii Constitutionale cu neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 86 alin 6 teza 1 si 2 din Legea 85/2006.
In data de 28 aprilie 2015 a fost publicata in Monitorul Oficial Decizia nr. 64/2015 prin care Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a art. 86 alin 6, teza 1 din legea 85/2006, care prevedea ca "Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificarile si completarile ulterioare, dupa data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de munca ale personalului debitoarei se va face de urgenta de catre administratorul judiciar/lichidator, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva".
Avand in vedere aceasta situatie, apreciaza ca este pe deplin aplicabil pct. 11 al alin 1 al art. 509 CPC, cererea de revizuire fiind admisibila in principiu.
Referitor la motivele de fond, pe care se intemeiaza cererea de revizuire, sustine ca unul din motivele principale de nulitate invocate in cadrul litigiului, a fost acela al nerespectarii procedurii de concediere colectiva impuse de lege, fundamentata pe dreptul la informare si consultare recunoscut de Directiva 98/59 a CE transpusa in codul muncii.
Decizia de concediere a reclamantului este intemeiata in totalitate pe dispozitiile art. 86 al. 6 din legea insolventei, prevederi declarate neconstitutionale.
A. Prin declararea ca neconstitutional a acestui text de lege, devine pe deplin aplicabil motivul de nulitate invocat in cererea de chemare in judecata, referitor la nerespectarea de catre angajator a obligatiei de a consulta si de a informa reprezentantii salariatilor cu privire la concedierea colectiva, ca procedura obligatorie, a carei nerespectare atrage nulitatea absoluta a deciziei de concediere, in conformitate cu art. 78 din Codul muncii.
Considera ca au fost incalcate in acest fel si dispozitiile art. 4.106, 4.107 si 4.108 din CCM care sunt o transpunere a dispozitiilor imperative ale art. 69 si urmatoarele din Codul muncii.
Trebuie avut in vedere ca potrivit Directivei 98/59/CE si codului muncii, acest drept la informare si consultare in caz de concediere colectiva, are 2 componente:
- o componenta ce priveste informarea si consultarea reprezentantilor salariatilor, in speta a sindicatelor, acestea fiind notificate asupra intentiei de concediere, in vederea ajungerii la o intelegere, cu privire cel putin la: metodele si mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numarului de salariati concediati si la atenuarea consecintelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale care vizeaza, intre altele recalificarea sau reconversia profesionala a salariatilor concediati;
- o alta componenta priveste notificarea autoritatilor competente in protectia muncii si combaterea somajului - inspectoratul teritorial de munca si agentia teritoriala de ocup are a fortei de munca, pentru ca acestea sa poata identifica masurile necesare pentru protectia sociala a celor disponibilizati.
Arata ca a sustinut prin motivul de nulitate invocat, referitor la faptul ca angajatorul avea obligatia imperativa de a respecta procedura prevazuta de codul muncii si termenele instituite prin Contractul Colectiv.
Incalcarea acestei proceduri este sanctionata cu nulitatea deciziei de concediere.
Dreptul la informare si consultare este un drept cu caracter minimal si obligatoriu, ce asigura un echilibru intre partile contractului de munca, in caz de concediere colectiva, pentru a fi astfel inlaturat orice abuz al societatii.
Astfel, in conformitate cu art. 69 alin 2 si 3 din Codul Muncii, angajatorul era obligat sa emita o notificare care sa cuprinda:
"a) numarul total si categoriile de salariati;
b) motivele care determina concedierea preconizata;
c) numarul si categoriile de salariati care vor fi afectati de concediere;
d) criteriile avute in vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) masurile avute in vedere pentru limitarea numarului concedierilor;
j) masurile pentru atenuarea consecintelor concedierii si compensatiile ce urmeaza sa fie acordate salariatilor concediati, conform dispozitiilor legale si/sau contractului colectiv de munca aplicabil;
g) data de la care sau perioada in care vor avea loc concedierile;
h) termenul inauntrul caruia sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numarului salariatilor concediati".
Se observa ca prin decizia de concediere, se recunoaste incalcarea dreptului la informare si consultare, la acest moment invocarea dispozitiile art. 86 al. 6 din legea 85/2006 fiind fara relevanta, intrucat Curtea Constitutionala, prin admiterea exceptiei de neconstitutionalitate a acestui text de lege, a dispus neaplicarea lui.
Informarea si consultarea este o procedura complexa, scrisa, cu caracter de protectie a salariatilor, care trebuie respectata intocmai, intrucat aceasta trebuie sa dea posibilitatea reprezentantilor salariatilor nu numai sa isi exprime punctul de vedere cu privire la concediere, dar sa si incerce sa evite concedierea sau sa diminueze efectele acesteia.
In cadrul acestei proceduri este obligatorie implicarea autoritatilor Statului, respectiv a inspectoratelor teritoriale de munca si a agentiilor de ocupare a fortei de munca, tocmai pentru a interveni si a exercita atributiile de protectie sociala si diminuare a efectelor concedierilor colective, atributii care le revin potrivit legii.
Asa cum a afirmat mai sus, o alta componenta a dreptului la informare si consultare este si acea a informarii si consultarii Inspectoratului Teritorial de Munca si a Agentiei Teritoriale de Ocupare a Fortei de Munca, in termenele stabilite de Codul muncii.
Sustine ca a invocat acest motiv prin prisma nerespectarii Directivei 98/59/CE, ale carei dispozitii sunt transpuse in integralitate in Codul muncii si ca aceasta transpunere trebuie sa prevaleze dispozitiilor din legea insolventei.
Decizia Curtii Constitutionale subliniaza o data in plus obligatia angajatorului de a respecta aceste drepturi minimale ale salariatilor, care fac parte din dreptul. fundamental la protectie sociala.
Adresa trimisa de angajator catre Agentia de Ocupare a Fortei de Munca nu face parte din cadrul procedurii de informare si consultare prevazuta de codul muncii, ci este doar o instiintare a Agentiei referitoare la persoanele care vor intra in somaj.
Asadar, in cauza de fata atata Agentia cat si Inspectoratul de Munca nu au fost informate si consultate anterior concedierii colective, si totodata, nu a fost respectata procedura de informare a sindicatului cu privire la aceste demersuri, in conformitate cu dispozitiile art. 72 din Codul muncii.
B. Totodata, prin declararea ca neconstitutional a art. 86 alin 6 teza 1, devine aplicabil motivul de nulitate invocat, prin care am aratat ca nu au fost aplicate criteriile de concediere, in conformitate cu prevederile art. 76 lit. c coroborat cu art. 69 lit. d din Codul muncii, cu art. 4.112 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul SC Hidroelectrica SA.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 69 din Codul muncii, criteriile pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere trebuiau sa faca parte din cele 2 proceduri anterioare concedierii colective, iar potrivit art. 78, nerespectarea acestor proceduri atrage nulitatea deciziei de concediere:
a) Din procedura concedierii colective, de informare si consultare a sindicatului, trebuind a fi cuprinse in notificare catre sindicat;
b) Din procedura de elaborare a deciziei de concediere propriu-zise, in conformitate cu art. 76 lit. c din codul muncii, mentionarea criteriului aplicabil fiind o mentiune obligatorie din continutul acesteia.
Mai arata ca a sustinut in cererea de chemare in judecata ca angajatorul a incalcat aceste obligatii, neinformand si neconsultand sindicatul pe aspectul criteriilor avute in vedere la stabilirea ordinii de prioritati.
Totodata, in conformitate cu alin 3 din art. 69, asa cum a aratat, aplicarea criteriilor trebuia facuta numai dupa evaluarea realizarii obiectivelor de performanta.
Practic, prin cererea de chemare in judecata revizuienta a aratat ca, in realitate, desfiintarea posturilor nu s-a facut cu o analiza riguroasa a necesitatii desfiintarii lor, prin evaluarea impactului si a respectarii conditiei de a maximiza averea debitoarei.
Evaluarea realizarii obiectivelor de performanta, ca procedura obligatorie in situatia concedierilor colective si prealabila stabilirii ordinii de prioritati avea tocmai menirea de a lamuri aceste aspecte si de a da un caracter obiectiv concedierilor.
Conform CCM, in acord cu dispozitiile art. 69 lit. d codul muncii, criteriile de stabilire a ordinii de prioritati erau cele stabilite la art. 4.112 si acestea trebuiau aplicate in raport cu intreg personalul angajat.
Pe de alta parte, in cuprinsul deciziei de concediere nu vom regasi indicarea criteriilor, respectiv a criteriului de concediere a reclamantei, fapt care atrage nulitatea deciziei de concediere.
Potrivit art. 76 alin lit. c din Codul muncii, "decizia de concediere [ ... ] trebuie sa contina in mod obligatoriu: [ ... ]c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritati, conform art. 69 alin 2 lit. d",
Art. 69 alin 2 lit. d din Codul muncii stabileste obligativitatea criteriilor "avute in vedere, potrivit legii si/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere".
Potrivit art. 4.112 din Contractul Colectiv de Munca la nivelul SC H SA "Aplicarea efectiva a reducerii de personal, dupa reducerea posturilor vacante, similare celor care se desfiinteaza, se va face prin desfacerea contractelor individuale de munca, in urmatoarea ordine:
a) salariatii care cumuleaza mai multe functii in baza unor contracte individuale de munca, respectiv pentru cea care nu este functie de baza;
b) salariatii care cumuleaza pensia pentru limita de varsta cu salariul;
c) salariatii care indeplinesc conditiile de pensionare pentru limita de varsta;
d) salariatii care sunt patroni, asociati, administratori ai unor firme cu capital privat, in cazurile prevazute de lege;
e) salariatii care indeplinesc conditiile de pensionare anticipata si anticipata partiala;
j) salariatii cu aprecieri minimale privind competenta, pe categorii profesionale.
(2) Daca, dupa aplicarea masurii desfacerii contractelor individuale de munca ale persoanelor care se incadreaza in prevederile alineatului precedent, numarul de posturi ce urmeaza a fi desfiintate nu a fost acoperit, pentru restul vor fi avute in vedere urmatoarele criterii minimale:
a) daca aceasta masura ar putea afecta ambii soti care lucreaza la aceeasi unitate, se va putea desface contractul individual de munca doar unuia dintre ei, conform optiunii acestora;
b) masura sa nu afecteze mai intai persoanele care au copii in intretinere;
c) salariatul care este unic intretinator de familie�.
In consecinta, solicita admiterea revizuirii si, pe cale de  consecinta, a actiunii.
Intimata a depus intampinare prin care s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibila, iar, pe fond, ca neintemeiata.
S-a aratat, in esenta, ca hotararea a carei revizuire se solicita nu evoca fondul, deoarece aceasta presupune, in calea de atac, retinerea unei alte situatii de fapt in urma analizei probelor la imprejurari de fapt deja stabilite de natura sa conduca la o alta dezlegare a raportului juridic litigios. Hotararea prin care se resping caile de atac nu sunt susceptibile de revizuire.
Pe fondul cererii de revizuire, intimata a mentionat ca Legea nr. 85/2006 deroga de la Codul muncii in sensul ca, in cazul insolventei angajatorului, nu este aplicabila procedura de concediere colectiva reglementata de Codul muncii. Desi chestiunea a fost transata de Curtea Constitutionala, intimata a precizat ca si-a indeplinit obligatia de informare si consultare, asa incat acest drept fundamental al salariatilor a fost respectat. 
Analizand cererea de revizuire dedusa judecatii, prin prisma normelor de drept invocate, Curtea retine urmatoarele:
In ceea ce priveste admisibilitatea cererii de revizuire, se retine ca, in actuala reglementare, revizuirea este ordonata de prevederile art. 509-513 Cod procedura civila, art.509 stabilind ca este posibila �revizuirea unei hotarari pronun?ate asupra fondului sau care evoca fondul�.
Prin urmare, sfera hotararilor care pot forma obiect de revizuire este constituita de hotarari pronun?ate asupra fondului sau care evoca fondul.
Formularea din noua reglementare procesuala difera de cea veche, insa ea nu este de natura a restrange categoriile hotararilor judecatore?ti susceptibile de revizuire, ci, dimpotriva, este vorba despre o extindere a sferei acestora, dupa cum vom arata in continuare.
Astfel, din modul de redactare al textului rezulta ca este generalizata condi?ia antamarii fondului, legiuitorul nedezicandu-se sub acest aspect de concep?ia anterioara, fiind consacrate doua tipuri de hotarari judecatore?ti ce pot forma obiectul revizuirii: �hotarari pronun?ate asupra fondului� ?i �hotarari care evoca fondul�.
In prima categorie sunt cuprinse hotararile pronun?ate, dupa analizarea fondului preten?iei deduse judeca?ii, de prima instan?a, iar in cea de-a doua categorie a hotararilor ce pot forma obiect al revizuirii intra cele care �evoca fondul�, fiind evident ca intre cele doua no?iuni �evocarea fondului� ?i �pronun?area asupra fondului� nu se poate pune semnul egalita?ii. No?iunea de �evocare a fondului� face trimitere la instan?a superioara, care solu?ioneaza calea de atac cu caracter devolutiv.
Prin urmare, contrar sustinerilor intimatei, hotararea pronun?ata in apel intrune?te condi?ia de a evoca fondul, indiferent daca apelul a fost respins sau admis, de vreme ce instanta a cercetat aspectele de fapt ?i de drept care ?in de fondul pricinii, avand in vedere efectul devolutiv al apelului, care provoaca o noua judecata asupra fondului, asa cum dispun art. 476 si art. 479 din Codul de procedura civila.
Cum, in speta, instanta de apel a analizat aceleasi chestiuni de fapt si de drept ce au fost deduse analizei si primei instante, ceea ce inseamna ca a evocat fondul, exceptia invocata de intimata urmeaza a fi respinsa ca neintemeiata.
In privinta faptelor pe care se intemeiaza revizuirea, Curtea constata ca in cauza in care a fost pronuntata decizia a carei revizuire se solicita a fost invocata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, iar Curtea Constitutionala a statuat, prin Decizia nr. 64/24.02.2015 ca prevederile art.86 alin.(6) teza intai din Legea nr.85/2006 privind procedura insolven?ei sunt neconstitu?ionale, deoarece dreptul salariatilor de informare si consultare trebuie in toate cazurile respectat.
Prin decizia atacata cu revizuire, s-a retinut, in acord cu aprecierea instantei de fond, ca procedura prevazuta de art.69-73 din Codul muncii, nu este aplicabila in cazul concedierilor colective in conditiile art.86 alin.6 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, este indeplinita, in consecinta, ipoteza reglementata de art. 509 alin. 1 pct.11 Cod procedura civila (dupa ce hotararea a devenit definitiva, Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra exceptiei invocate in acea cauza, declarand neconstitutionala prevederea care a facut obiectul acelei exceptii), motiv pentru care cererea de revizuire va fi admisa, decizia pronuntata in apel devenind revizuibila in limitele prevazute de art.513 alin.(3) din Noul Cod de procedura civila, adica ale faptelor pe care se intemeiaza
Astfel, examinand apelul declarat de apelanta-contestatoare  in limitele sus mentionate, se retine ca prin Decizia nr. 64/24.02.2015, Curtea Constitutionala a statuat, contrar celor retinute prin hotararea supusa revizuirii, ca �prin continutul lor normativ, actele Uniunii Europene protejeaza dreptul la "informarea si consultarea lucratorilor", sustinand si completand actiunea statelor membre, asadar, vizand in mod direct, dreptul fundamental la protectia sociala a muncii prevazut de art. 41 alin. (2) din Constitutie astfel cum a fost interpretat prin prezenta decizie, text constitutional care asigura un standard de protectie egal cu cel rezultat din actele Uniunii Europene. Rezulta, asadar, ca actele Uniunii Europene mentionate au, in mod evident, o relevanta constitutionala, ceea ce inseamna, pe de o parte, ca se circumscriu si se subsumeaza art. 41 alin. (2) din Constitutie, prin indeplinirea dublei conditionalitati anterior mentionate, fara a incalca identitatea constitutionala nationala, iar, pe de alta parte, ca este de competenta Curtii Constitutionale constatarea existentei acestei neconcordante normative intre actele Uniunii Europene anterior mentionate si cele nationale, respectiv art. 86 alin. (6) teza intai din Legea nr. 85/2006.
Neconcordanta normativa astfel constatata nu isi poate avea rezolvarea doar prin recurgerea la principiul constitutional al prioritatii de aplicare a actelor Uniunii Europene, ci prin constatarea incalcarii art. 148 alin. (2) din Constitutie, text care cuprinde, in mod implicit, o clauza de conformare a legilor interne cu actele Uniunii Europene (cu distinctiile mentionate in Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 455), iar incalcarea acesteia, in ipoteza actelor Uniunii Europene cu relevanta constitutionala, trebuie sanctionata ca atare de catre Curtea Constitutionala�.
A concluzionat Curtea Constitutionala ca �dreptul la informarea si consultarea angajatilor in ipoteza concedierilor colective vizeaza orice procedura de concediere colectiva, indiferent de particularitatile domeniului in care aceasta intervine. Desigur, legiuitorul poate adecva modul de configurare a dreptului, cu respectarea principiului proportionalitatii, in functie de particularitatile anterior mentionate, insa, este evident ca nu poate nega acest drept. In speta, legiuitorul prin modul in care a inteles sa reglementeze procedura concedierilor colective in ipoteza unei societati aflate in procedura insolventei a negat dreptul la informarea si consultarea angajatilor, ceea ce echivaleaza cu nesocotirea dispozitiilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, astfel incat, prin ipoteza, nici nu mai trebuie analizata proportionalitatea masurii, textul legal criticat fiind neechivoc�.
Curtea a mai constatat ca, intrucat textul legal criticat este abrogat, fiind, asadar, eliminat din fondul activ al legislatiei, legiuitorul nu il mai poate pune de acord cu actele Uniunii Europene incidente, astfel incat numai instantele judecatoresti ar fi competente sa solutioneze conflictul dintre norma europeana si cea nationala.
Cat priveste prerogativa instantei de judecata de solutionare a conflictului dintre cele doua norme, Curtea retine ca Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legisla?iilor statelor membre cu privire la concedierile colective a fost transpusa in Romania prin Legea nr.53/2003 pentru aprobarea Codului muncii, in cadrul articolelor 68-74. Atat directiva precitata, cat ?i legea interna reglementeaza o procedura a concedierii colective realizata, in principiu, in doua etape, respectiv etapa de debut constand in initierea de consultari cu sindicatul sau reprezentantii salariatilor, in cadrul carora acestora din urma trebuie a le fi furnizate toate informatiile utile necesare evaluarii masurii si, eventual, ajungerii la un acord, precum si etapa reprezentata de notificarea intentiei concretizate de a efectua concedierile colective in cauza catre autoritatea publica, in acceptiunea textului art.3 al directivei, sau catre Inspectoratul Teritorial de Munca sau Agentia Teritoriala de Ocupare a Fortei de Munca, in baza art.72 din Codul muncii. Intreaga procedura a concedierilor colective este intotdeauna obligatorie, cu singura exceptie lasata la latitudinea statelor membre pentru situatia acelor concedieri colective ce rezulta din incetarea activitatii unei societati in urma unei hotarari judecatoresti, in cele doua ipoteze strict circumstantiate: 1) notificarea autoritatii publice cu privire la cea de-a doua faza a concedierii colective; 2) posibilitatea scurtarii sau a majorarii termenelor prevazute a fi aplicabile tot pentru cea de-a doua etapa a procedurii concedierii colective.
Tot in privinta respectarii dreptul la informarea ?i consultarea angaja?ilor trebuie avuta in vedere jurispruden?a Cur?ii de Justi?ie a Uniunii Europene, care prin Hotararea din 3 martie 2011, pronun?ata in cauza C-235/10, David Claes ?i al?ii impotriva Landsbanki Luxembourg SA, a re?inut ca aceste consultari �prevazute la articolul 2 din Directiva 98/59 se refera nu numai la posibilita?ile de a evita sau de a reduce numarul de concedieri colective, ci ?i la posibilita?ile de a atenua consecin?ele acestora prin recurgerea la masuri sociale inso?itoare vizand, printre altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucratorilor concedia?i� (par.56). Totodata, �pana la incetarea definitiva a personalita?ii juridice a unei institu?ii cu privire la care se dispune dizolvarea ?i lichidarea, trebuie indeplinite obliga?iile care decurg din articolele 2 ?i 3 din Directiva 98/59. Obliga?iile care revin angajatorului in temeiul acestor articole trebuie executate de conducerea institu?iei in cauza, cat timp aceasta ramane in func?ie, chiar cu competen?e limitate in ceea ce prive?te administrarea respectivei institu?ii, sau de lichidatorul acesteia, in masura in care administrarea institu?iei men?ionate este preluata in totalitate de acest lichidator�.
Angajatorul a sustinut ca si-a executat obligatia corelativa dreptului fundamental la informare si consultare al salariatilor, considerand ca nu i se poate imputa faptul ca a disponibilizat un salariat in baza unui text legal declarat ulterior ca fiind neconstitutional.
Insa, in ceea ce priveste efectele Deciziei nr.64/24.02.2015, insasi Curtea Constitutionala a precizat ca se aplica in mod direct tuturor litigiilor pendinte, avand in vedere natura juridica a exceptiei de neconstitutionalitate de mijloc de aparare pus la indemana justitiabilului. A admite ca neconstitutionalitatea prevederilor art. 86 alin.6 din Legea nr. 85/2006 nu se aplica angajatorului H SA inseamna a nesocoti caracterul obligatoriu si imperativ al deciziilor pronuntate, iar admiterea exceptiei de neconstitutionalitate ar ramane fara efecte in plan procedural.
In privinta pretinsei respectari a obligatiei de informare si consultare, se retine ca din inscrisurile care releva demersurile efectuate in cadrul procedurii de concediere colectiva nu rezulta ca dreptul la informare si consultare al angajatilor a fost respectat. 
Astfel, potrivit inscrisurilor depuse in cauza, sindicatele reprezentative au fost prezente cu ocazia discutarii chestiunilor privind numarul de posturi ce urmeaza a se desfiinta, natura acestor posturi, si si-au exprimat nemultumirea fata de masurile adoptate de angajator, si fata de modificarea constanta a organigramei (de 4 ori).
Respectarea dreptului la consultare si informare, potrivit art. 69 lit. h din Codul muncii, implica posibilitatea reprezentantilor salariatilor de a face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numarului salariatilor concediati. In speta, aceasta posibilitate nu a fost acordata, astfel cum rezulta din inscrisurile invocate de apelanta, conform carora desi reprezentantii angajatilor au propus reducerea naturala a numarului de angajati (prin pensionarea unui numar de 233 de angajati in decurs de 3 ani), aceasta propunere nu a fost analizata in mod serios de catre intimata. Astfel cum rezulta din art. 71 din Codul muncii, respectarea dreptului la consultare presupune un dialog real care se concretizeaza si in obligatia angajatorului de a raspunde la propunerile formulate de reprezentantii angajatilor in vederea evitarii concedierilor  ori  diminuarii numarului de salariati concediati.
Prin urmare, desi reprezentantii sindicatelor au participat la procedura de identificare a posturilor ce urmau a fi desfiintate, acestia nu au avut posibilitatea reala de a influenta deciziile intimatei. Exprimarea dezacordului in legatura cu organigrama si declansarea conflictului colectiv de munca nu au semnificatia refuzului reprezentantilor angajatilor de a participa la consultari, in conditiile in care, astfel cum s-a aratat, procedura prezentata de intimata nu era apta de a indeplini scopul consultarii.
Curtea constata ca nu s-a facut dovada consultarilor cu privire la atenuarea consecintelor concedierii prin recurgerea la masuri sociale (art. 69 alin. 1 lit. b din Codul muncii).
De asemenea, procedura concedierii colective implica si existenta unor notificari adresate inspectoratului teritorial de munca si agentiei teritoriale, in cauza nefacandu-se dovada ca aceste notificari, care au ca scop gasirea de solutii la problemele ridicate de concedierile colective, au fost efectuate.
In concluzie, Curtea constata ca din actele depuse la dosar nu rezulta ca scopul urmarit de reglementarea procedurii de informare si consultare a salariatilor � posibilitatea reala de diminuare a numarului de persoane concediate, adoptarea unor masuri de protectie sociala precum recalificarea si reconversia profesionala, protectia persoanelor ce devin someri in urma concedierilor colective � ar fi fost atins prin intalnirile si comunicarile dintre intimata si reprezentantii salariatilor.
Asadar, concedierea apelantei-reclamante s-a realizat cu nerespectarea dreptului la informare si consultare al salariatilor, iar sanctiunea care intervine in cazul unor astfel de concedieri este nulitatea absoluta, conform art. 78 din Codul muncii.
Pentru toate considerentele mai sus aratate, Curtea va respinge exceptia inadmisibilitatii cererii de revizuire, va admite cererea de revizuire, in temeiul art.513 alin. 4 din Codul de procedura civila, va schimba in tot decizia atacata, in sensul ca va admite apelul, va schimba in tot sentinta apelata, in baza art.480 alin.2 din Codul de procedura civila, va admite actiunea, va anula decizia de concediere nr.879/06.02.2013, emisa de parata, va dispune reintegrarea reclamantei in postul detinut anterior concedierii, va obliga parata la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta de la data concedierii la data reintegrarii efective.
In temeiul art.453 din Codul de procedura civila, va fi obligata intimata la plata catre revizuienta a sumei de 1240 lei cheltuieli de judecata, reprezentand onorariul pentru plata  avocatului.