Spor de confidentialitate solicitat de magistrati – admisibilitate.

       Spor de confidentialitate solicitat de magistrati – admisibilitate.
       
       Curtea a constatat ca prin sentinta civila nr.297/M/2008 a Tribunalului Brasov a fost respinsa actiunea reclamantului Borcoman Catalin Laurentiu avand ca obiect  obligarea paratilor Ministerul Public – Parchetul de pe langa ICCJ, Parchetul de pe langa Tribunalul Brasov si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Brasov, DIICOT si MEF la plata sporului de 15% de confidentialitate incepand cu 2004 si pana la data ramanerii definitive  si irevocabile a sentintei precum si pentru viitor.
       Pentru a pronunta aceasta hotarare, pe fondul cauzei, instanta de fond a retinut  urmatoarele:
       In conformitate cu dispozitiile legale invocate de reclamant - art.3 din Legea 444/2006 ,,cadrele militare in activitate, functionarii publici cu statut special, militarii angajati pe baza de contract si personalul civil din institutiile publice de aparare nationala, ordine publica si siguranta nationala, beneficiaza de un spor de pana la 15 % din salariul de baza”.
       Aplicarea acestor prevederi legale a fost extinsa, prin dispozitiile art.15 din OG 6/2007 si la alte categorii de functionari publici, respectiv cei care functioneaza in aparatul de lucru al Guvernului, in cadrul Administratiei Presedintiale, Consiliului National pentru Studierea Arhivelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrarii Europene, Ministerul Economiei si Comertului si Consiliul Legislativ.
       Prevederile legale amintite sunt foarte clare si nu comporta nici o dificultate de interpretare stabilind in mod expres si limitativ categoriile de functionari publici care sunt beneficiari ai sporului de confidentialitate  si autoritatile care sunt obligate sa acorde acest spor, magistratii si personalul auxiliar nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.
       Pe cale de consecinta, rezulta, fara echivoc, faptul ca reclamantul nu poate beneficia de sporul de confidentialitate, neexistand nici o prevedere legala in acest sens.
       Ceea ce solicita, de fapt, reclamantul este ca instanta sa le acorde sporul de confidentialitate in considerarea faptului ca desfasoara activitatii ce presupun pastrarea secretului profesional. Acest fapt nu este  posibil insa, intrucat instanta investita cu un litigiu nu poate decat sa interpreteze legea si sa o aplice si nicidecum sa adauge la lege. Acordarea sporurilor solicitate este de  competenta exclusiva a puterii legislative.
       Instanta de judecata poate insa sa acorde despagubiri in cazul in care ar constata existenta unui tratament diferentiat, discriminatoriu intre magistrati si celelalte categorii profesionale la care se face referire prin actiune.
       In speta de fata instanta a apreciat ca nu suntem in prezenta unei discriminari in sensul prevederilor OUG 137/2000 care sa justifice acordarea de despagubiri.
        In acest sens, s-a pronuntat si Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, care a stabilit prin Hotararea nr.232/29.08.2007 ca neacordarea sporului de confidentialitate magistratilor, desi acestia au obligatia pastrarii secretului profesional, nu reprezinta un tratament diferentiat, discriminatoriu potrivit art.2 din OUG 137/2000. Desi aceasta hotarare nu este obligatorie pentru instanta, instanta a retinut ca fiind intemeiate considerentele avute in vedere la pronuntarea solutiei.
       Astfel, potrivit practicii CEDO diferenta de tratament devine discriminare, in sensul articolului 14 din Conventie, atunci cand se induc distinctii intre situatii analoage si comparabile fara ca acestea sa se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectiva. Curtea a apreciat in jurisprudenta sa, ca statele contractante dispun de o anumita marja de apreciere pentru a determina daca si in ce masura diferentele intre situatii analoage sau comparabile sunt de natura sa justifice distinctiile de tratament juridic aplicate.
       Tribunalul a mai retinut ca raportat la dispozitiile art.16 din Constitutia Romaniei potrivit carora ,,cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari” Curtea Constitutionala a statuat constant in jurisprudenta sa ca, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, in raport de natura deosebita a raporturilor reglementate. Astfel , s-a aratat ca principiul egalitatii in fata legii nu inseamna o uniformitate, asa incat daca la situatii egale trebuie sa corespunda un  tratament egal, la situatii diferite tratamentul nu poate fi decat diferit. 
       Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate in aceiasi situatie, in baza unora din criteriile enumerate de art.2 din OG 137/2000 respectiv - rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, varsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV, apartenenta la o categorie defavorizata, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrangerea, inlaturarea recunoasterii, folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
       Fata de cele mai sus expuse s-a retinut de catre instanta faptul ca situatiile deosebite in care se gasesc diferitele categorii de salariati determina solutii diferite din partea legiuitorului in ceea ce priveste salarizarea acestora, fara ca prin aceasta solutie sa se incalce principiul egalitatii.
       Astfel atat magistratii cat si personalul auxiliar de specialitate beneficiaza de o lege speciala de salarizare, cu sporuri specifice complexitatii si riscurilor functiei  pe care o indeplinesc.
       Impotriva hotararii de la fond a formulat recurs reclamantul.
       Referitor la exceptia de tardivitate a recursului, curtea retine ca aceasta exceptie este nefondata intrucat sentinta instantei de fond a fost comunicata altei, persoane decat reclamantului, respectiv d-nei Moraru Emilia desi aceasta persoana nu a fost   insarcinata cu primirea corespondentei conform art.93 Cod procedura civila.
       Prin motivele de recurs se arata ca in mod evident legiuitorul a intentionat sa acorde sporul de confidentialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul institutiilor publice care gestioneaza si manipuleaza  informatii clasificate si nu doar celor  prevazute in Legea 444/2006, adica celor din sistemul Apararii Nationale, Ordinii Publice si Sigurantei Nationale. Chiar OG nr.137/2000 privind  prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare prevede, in art.30 alin.3, acordarea acestui spor personalului CNCD. Ori, desi personalul administrativ din cadrul parchetelor detin certificate ORNIS si gestioneaza informatii clasificate nu beneficiaza de sporul de confidentialitate prevazut pentru toate celelalte categorii de persoane.
       Recursul este nefondat.
       Reclamantul nu a beneficiat si nu beneficiaza nici in prezent de drepturile salariale solicitate, neexistand un act normativ  acre sa prevada acordarea sporului de confidentialitate categoriei magistratilor .
       Este adevarat ca acest spor a fost recunoscut prin lege unor categorii de functionari publici, dar aceste dispozitii legale nu pot fi extinse  si la categoria magistratilor cata vreme acest  lucru nu este prevazut expres in actul normativ respectiv (Legea 444/2006).
       Nu poate fi retinuta nici discriminarea fata de functionarii publici si fata de personalul CDCD care beneficiaza de acest spor deoarece aceste categorii  de subiecte nu se afla in situatii comparabile, respectiv presteaza activitati diferite si beneficiaza de legi de salarizare  diferite.
       De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art.2  alin.2 din OG nr. 137/2000 intrucat, nu este indeplinita conditia situatiei comparabile, iar fara aceasta premisa obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare.
       Nici faptul ca reclamantul detine autorizatie  sau certificat de acces la informatii clasificate nu poate substitui lipsa temeiului legal sau conventional  al acordarii sporului solicitat categoriei magistratilor.
       In alta ordine de idei pretentiile reclamantului au la baza premisa potrivit careia dispozitiile legale invocate sunt discriminatorii intrucat incalca principiul egalitatii instituit atat de Conventia Romaniei cat si de art. 23 din Declaratia Universala a Dreptului Omului .
       Cu privire la acest aspect curtea retine ca instantele ordinare pot fi sesizate doar in legatura cu constatarea faptului ca o lege este aplicata in mod discriminatoriu subiectilor de drept carora li se adreseaza, nefiind posibil sa se solicite constatarea faptului ca o lege este discriminatorie si nici extinderea  aplicarii ei altor subiecti de drept.
       In situatia in care un act normativ contine dispozitii discriminatorii cu  privire la anumiti subiecti de drept, solutia legala este aceea de a invoca si a se constata neconstitutionalitatea respectivei norme pe considerentul ca incalca principiul egalitatii instituit prin legea suprema. Doar Curtea Constitutionala are  competenta legala  de a aprecia ca un text legal creeaza o discriminare si incalca acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea in care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina incalcarea principiului egalitatii. In acest sens partile sau instantele ordinare din oficiu pot invoca exceptia de neconstitutionalitate  in cadrul procesului pendinte.
       In contextul in care norma legala invocata nu a fost declarata  neconstitutionala in perioada in care aceasta este in vigoare, instantele ordinare au obligatia de a respecta continutul respectivei norme , in caz contrar actul de justitie cazand in derizoriu.
       In plus, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii a retinut prin Hotararea nr.437/5.11.2007 in cadrul unei spete similare ca nu exista aspecte care sa intre sub incidenta art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare.
       Fata de aceste considerente, in baza art. 312 Cod procedura civila recursul reclamantilor va fi respins.
       Decizia civila nr. 348/F/M din 16 aprilie 2008 – C.S.