Litigii cu profesionistii - nulitate act juridic.
(Decizie nr. 716 din data de 20.04.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti)Litigii cu profesionistii - nulitate act juridic.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 716 A din 20.04.2016)
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti la data de 05.12.2014, sub nr.23243/303/2014, reclamantii H.C.F. si H.L. au solicitat, in contradictoriu cu paratele C E B NV si C E I IFN SA, constatarea nulitatii absolute a clauzelor cuprinse in art.5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, art.5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.I5.1 lit. c) din actul aditional nr.2 din data de 19.08.2011 si art. II 5.1 lit. c) din actul aditional nr.3 din data de 20.08.2012, art. II 5.1 lit. f) din actul aditional nr.1 din data de 20.08.2010 la contractul de facilitate de credit si de garantie, art. I5.1 lit. f din actul aditional nr.2 din data de 19.08.2011 la contractul de facilitate de credit si de garantie si art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.3 din data de 20.08.2011 la contractul de facilitate de credit si de garantie, art.4.4, art.6.4 din contractul de facilitate de garantie nr.103693/2008, art.8.4 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.14 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.15 din contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, art.8.16 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.3 din Anexa 1 la Contractul de facilitate de credit si de garantie, obligarea paratelor, in solidar, la plata sumei de 3.830,40 CHF, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, 12.286,68 CHF, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, 1.538,60 lei, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, precum si la plata comisionului de reesalonare calculat in continuare incepand cu luna decembrie 2014 si pana la incetarea acestuia, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, a dobanzii legale aferente acestor sume, calculate incepand cu data de 05.12.2014, pana la data platii efective, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca partile au incheiat la data de 07.02.2008 contractul ce face obiectul cauzei, ce cade sub incidenta prevederilor Legii nr.193/2000.
Apreciaza reclamantii ca sunt intrunite cerintele prevazute la art.4 alin.1 din legea mentionata intrucat nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale.
Cu referire la prevederea privind comisionul de acordare s-a aratat ca este de natura sa creeze un dezechilibru intrucat comisionul dovedeste prin insasi denumirea lui ca acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului.
In plus, se arata ca art.15 din Legea nr.190/1999 interzice acest comision.
Cu privire la comisionul de administrare s-a aratat ca nu respecta exigentele bunei-credinte, banca urmarind in realitate obtinerea unui avantaj disproportionat fata de prestatia oferita.
In plus, motivul perceperii acestuia nu se regaseste in cuprinsul contractului de credit, clauza nefiind clara si inteligibila, ci dand posibilitatea bancii sa o interpreteze in interes propriu.
Cu privire la comisionul de reesalonare s-a aratat ca nu au avut posibilitatea negocierii, reclamantii fiind obligati sa accepte actele aditionale deoarece acordarea reesalonarii era conditionata de semnarea acestora.
Si in acest caz, considera reclamantii, suntem in prezenta unei dobanzi mascate fata de valoarea comisionului.
Cu privire la riscul contractual, reclamantii au aratat ca este suportat in intregime de acestia prin contractul de ipoteca incheiat asupra imobilului finantat si prin garantia reala mobiliara constituita prin contract.
Cu privire la clauzele prevazute la art.4.4 si art.6.4 din contract, s-a aratat ca sunt abuzive intrucat indeplinesc cerintele prevazute in dispozitiile art.4 alin.1 si art.1 lit. r) din Legea nr.193/2000.
Cu privire la clauza prevazuta la art.8.4 din contract, s-a aratat ca sunt de natura sa creeze un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor deoarece ar trebui sa vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre parti.
In privinta art.8.14, art.8.15 din contract si art.8.3 din anexa 1, s-a aratat ca sunt abuzive intrucat permit comerciantului sa stabileasca unilateral momentul scadentei anticipate.
In sfarsit, cu privire la art.8.16 din contract s-a aratat ca este abuziv intrucat la momentul incheierii contractului reclamantii au avut o pozitie inegala in raport cu profesionistul, neavand posibilitatea de a negocia vreo clauza sau de a participa la conceperea modelului de contract.
In drept, au fost invocate prevederile art.194 Cod procedura civila, Dispozitiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr.193/2000, Legea nr.190/1999, art.1170, art.1357 Cod civil.
Paratele au formulat intampinare solicitand respingerea cererii de restituire a comisionului de administrare perceput incepand cu luna a 14-a si a comisionului de reesalonare perceput inceput cu rata 67, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a paratei C I IFN SA, iar a cererii de restituire a comisionului de acordare si a celui de administrare perceput in luna a 13-a, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a paratei C E B NV.
Pe fond, paratele au solicitat respingerea cererii ca neintemeiata aratand, in esenta, ca prevederile contestate nu indeplinesc cerintele prevazute de lege privind caracterul abuziv si in plus, cele privind comisioanele sunt asociate obiectului principal al contractului, fiind excluse de la controlul acestui caracter.
Cu privire la clauzele care reglementeaza valoarea penalitatilor s-a aratat ca nu creeaza un dezechilibru semnificativ intrucat sunt legate de un caz de neindeplinire a unei obligatii corelative.
In privinta clauzelor referitoare la scadenta anticipata s-a aratat ca reprezinta o aplicare a dispozitiilor legale care reglementeaza decaderea din beneficiul termenului.
Cu referire la clauza prevazuta la art.8.16 s-a aratat ca a fost insusita de reclamanti prin semnatura.
In privinta dobanzii legale, s-a aratat ca dispozitiile legale invocate de reclamanti sunt aplicabile exclusiv sumelor in lei, nefiind incidente in cauza de fata intrucat s-ar ajunge la o dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu.
Reclamantii au formulat raspuns la intampinare.
Prin Sentinta civila nr.2467/02.04.2015 s-a admis exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti si s-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti.
Dosarul a fost inaintat Tribunalului Bucuresti unde a fost inregistrat pe rolul Sectiei a VI-a Civila, la data de 15.05.2015, sub nr.18150/3/2015.
Prin incheierea de la 16.06.2015 a fost respinsa ca neintemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratelor, pentru considerentele aratate in cuprinsul incheierii.
Prin Sentinta civila nr.5381/06.10.2015 pronuntata in dosarul nr.18150/3/2015 Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Civila a admis, in parte actiunea, a constatat nulitatea absoluta a clauzelor prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din Contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008 si art.8.3 din Conditiile generale de creditare si a respins, in rest, actiunea ca neintemeiata, precum si cererea paratelor de acordare a cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunta aceasta solutie tribunalul a retinut ca reclamantii au contractat un imprumut in valoare de 191.520 CHF, in vederea achizitionarii unui imobil, in temeiul contractului de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, incheiat cu parata C E I IFN SA, pe o durata de 360 luni.
Potrivit prevederilor art.4.1 din contract, dobanda creditului va fi dobanda anuala de 4,50% p.a., se va aplica la soldul creditului si se va calcula la un numar de 360 zile pe an.
In baza cererilor de reesalonare formulate de reclamanti (nr.1858/13.08.2010, nr.2098/ 16.08.2011 si nr.2701/14.08.2012), partile au semnat 3 acte aditionale la contractul de facilitate de credit si de garantie mentionat, prin care au modificat unele dintre prevederile cuprinse in acesta.
Creditul contractat de reclamanti a fost cesionat catre parata C E B NV, prin contractul de cesiune incheiat la 31.03.2009.
S-a mai retinut ca nu exista dovezi in sensul ca cesiunea a fost notificata debitorului cedat, inscrisul depus in copie necertificata pentru conformitate cu originalul la fila 222, intitulat „borderou de prezentare a trimiterilor prioripost”, neputand fi avut in vedere.
Cu toate acestea, a indicat tribunalul, lipsa dovezii cu privire la notificarea cesiunii nu afecteaza valabilitatea raporturilor dintre parti.
S-a mai retinut ca in prezenta cauza, reclamantii contesta urmatoarele clauze contractuale: art.5.1 lit. b din contract – referitor la comisionul de acordare aferent creditului, de 3830,40 CHF, reprezentand 2% din valoarea totala a creditului, platibil integral la data semnarii contractului sau cel tarziu la data primei trageri; art.5.1 lit. c din contract, art. I5.1 lit. c din actul aditional nr.2, art. II5.1 lit. c din actul aditional nr.3 – referitoare la comisionul de administrare lunar, de 0,15% platibil incepand cu scadenta a 13-a/20.09.2012/20.09.2013; art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.1, art. I5.1 lit. f din actul aditional nr.2, art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.3 – referitoare la comisionul de reesalonare, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului; art.4.4 si art.6.4 din contract – referitoare la dobanda majorata, in cuantum de 10% p.a, peste dobanda curenta, datorata pentru plata cu intarziere a oricaror sume ce decurg din contract, de la scadenta oricaror sume, fara indeplinirea vreunei formalitati prealabile; art.8.4, art.8.14, art.8.15 din contract si art.8.3 din Anexa 1 – referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului; art.8.16 din contract – care contine o declaratie a imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate.
Fiind in prezenta unui contract de credit ipotecar pentru investitii imobiliare, in intelesul art.2 lit. c din Legea nr.190/1999, incheiat intre un consumator si un comerciant, s-a indicat ca raporturile juridice dintre parti cad sub incidenta prevederilor Legii nr.190/1999 si nr.193/2000 (forma in vigoare la data incheierii actului), inclusiv art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Pe fond, instanta a retinut cu caracter prealabil ca prevederile contestate se regasesc intr-un contract standard preformulat, astfel incat se prezuma a nu fi fost negociate, conform art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, proba contrara ce cadea in sarcina bancii nefiind prezentata, consideratiile teoretice ale paratei din cuprinsul intampinarii, referitoare la vointa juridica sau la obligatia de transparenta a clauzelor, neavand natura unei probe contrare, in sensul legii.
In acelasi timp, existenta unei multitudini de oferte pe piata bancara, minima diligenta de care trebuia sa dea dovada consumatorul sau capacitatea acestuia de intelegere a clauzelor contractuale, imprejurarea ca oferta de credit a fost adusa la cunostinta imprumutatilor anterior incheierii contractului si a fost valabila 30 de zile, s-a apreciat ca nu constituie dovezi ale negocierii directe.
De asemenea, s-a indicat, clauza cuprinsa in art.8.16 din contract care cuprinde declaratia imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate, nu face prin ea insasi dovada negocierii, fiind, la randul sau, preformulata si inclusa intr-un contract standard, al carui continut era impus ca atare imprumutatilor.
In privinta celorlalte cerinte impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru a fi in prezenta unor clauze abuzive, instanta a apreciat ca prevederile contractuale referitoare la comisioane nu pot face obiectul analizei din perspectiva dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte, intrucat se opun dispozitiile art.4 alin.6 din lege, potrivit carora nu este admisibila evaluarea naturii abuzive a clauzelor care privesc „caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte”, daca acestea sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Astfel, cu privire la comisionul de acordare, tribunalul a constatat ca prevederea contestata enunta, in mod clar, care sunt consecintele economice pe care le poate suferi consumatorul in situatia in care se hotaraste sa incheie contractul de credit. Astfel, clauza arata in mod clar si neechivoc valoarea comisionului de acordare si scadenta obligatiei de plata.
Pe de alta parte, s-a mai adaugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, imprejurarea ca, in contract, nu este definita notiunea de „acordare a creditului” nefiind de natura sa conduca la concluzia ca prevederea nu ar fi suficient de clara, nefiind in prezenta unei terminologii specializate care sa impuna explicatii suplimentare pentru a putea fi inteleasa.
De altfel, nici termenul de „dobanda” nu este definit in contract si, cu toate acestea, scopul perceperii sale este necontestat.
Prin urmare, s-a apreciat ca de la momentul acceptarii ofertei si a semnarii contractului, un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, putea cunoaste faptul ca prin semnarea contractului se obliga la plata sumei mentionate care devenea scadenta la data semnarii contractul sau cel tarziu la data primei trageri din creditul aprobat, in schimbul serviciilor prestate de banca in vederea acordarii creditului.
In ce priveste contraprestatia, respectiv serviciul prestat de catre comerciant pentru care se percepe comisionul, tribunalul a retinut, cu privire la comisionul de acordare a creditului, faptul ca perceperea sumei este justificata prin prisma demersurilor efectuate de parata CEI IFN SA, anterior incheierii creditului, pentru verificarea bonitatii clientilor, verificari care se impuneau a fi facute avand in vedere suma substantiala imprumutata si perioada lunga de timp pentru care era solicitat creditul.
In ce priveste argumentul reclamantei, potrivit caruia comisionul de acordare ar fi interzis de lege, tribunalul a retinut ca art.15 din Legea nr.190/1999 se refera doar la cheltuielile aferente unor operatiuni conexe desfasurate in vederea acordarii creditului, care pot fi puse in sarcina imprumutatului, iar nu si la eventualele comisioane care sunt incluse in costul total al creditului.
In ce priveste comisionul de administrare, tribunalul a apreciat ca, din cuprinsul clauzelor contestate rezulta ca imprumutatul datora bancii un comision lunar de administrare este de 0,15%, aplicat la soldul creditului si scadent la termenele expres prevazute.
Prin urmare, s-a constatat ca simpla lecturare a contractului, chiar si in absenta graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat la concluzia ca prin incheierea contractului de credit, acesta se obliga la plata lunara a unui comision de administrare in cuantum de 0,15% care se aplica debitului ramas de achitat si care incepe a fi perceput odata cu scadenta celei de a 13-a rata, respectiv de la 20.09.2012 si 20.09.2013.
Pe de alta parte, s-a mai adaugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, imprejurarea ca, in contract, nu este definita notiunea de „administrare” nefiind de natura sa conduca la concluzia ca prevederea nu ar fi suficient de clara, nefiind in prezenta unei terminologii specializate care sa impuna explicatii suplimentare pentru a putea fi inteleasa.
Tribunalul a mai retinut ca, si in acest caz, exista o contraprestatie din partea bancii, respectiv operatiunile de administrare a creditului.
Desi OUG nr.50/2010 nu este incidenta contractului incheiat de parti, intrucat contractul a fost incheiat anterior intrarii in vigoare acestui act normativ, tribunalul a retinut, ca argument, faptul ca acest act normativ prevede posibilitatea inserarii comisionului de administrare (art.36), ceea ce intareste concluzia ca legiuitorul nu a avut in vedere, prin Legea nr.193/2000, si aceasta clauza printre cele care prezinta caracter abuziv. Aceasta concluzie se impune si in cazul legiuitorului european in ceea ce priveste Directiva 93/13/CEE, deoarece OUG nr.50/2010 reprezinta tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus in costurile pe care banca le are pentru a pune la dispozitia clientului suma imprumutata pentru o perioada indelungata de timp, iar pentru aceasta suma exista contraprestatie din partea sa care consta in operatiunile de administrare a contului de credit.
In aceste conditii, tribunalul a constatat ca sunt indeplinite si in cazul comisionului de administrare criteriile stabilite in jurisprudenta Curtii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate in mod clar si previzibil pentru un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, iar comisionul perceput in baza lor reprezinta o contraprestatie pentru un serviciu prestat de catre parata.
Nu au fost analizate si celelalte argumente ale reclamantilor ce privesc neintrunirea cerintelor prevazute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, aceasta analiza devenind superflua, in conditiile in care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a retinut ca prevederea contractuala contestata cade sub incidenta art.4 alin.6 din lege, neputand face obiectul analizei caracterului abuziv.
In ce priveste comisionul de reesalonare, tribunalul a apreciat ca, din cuprinsul clauzelor contestate rezulta ca, odata cu incheierea primului act aditional la contract, imprumutatul datora bancii un comision aferent serviciilor suplimentare solicitate in mod expres, constand in reesalonarea creditului, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului, incepand cu 20.09.2011/ 20.09.2012/20.09.2013.
Prin urmare, s-a constatat ca simpla lecturare a contractului, chiar si in absenta graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat la concluzia ca prin incheierea contractului de credit, acesta se obliga la plata lunara a unui comision de reesalonare, in cuantumul si la termenele mentionate in mod expres.
Pe de alta parte, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, respectiv ca urmare a prestarii serviciilor suplimentare prestate de banca, la cererea imprumutatului, constand in reesalonarea creditului.
Tribunalul a retinut ca, si in acest caz, exista o contraprestatie din partea bancii.
In aceste conditii, tribunalul a constatat ca sunt indeplinite si in cazul comisionului de reesalonare criteriile stabilite in jurisprudenta Curtii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate in mod clar si previzibil pentru un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, iar comisionul perceput in baza lor reprezinta o contraprestatie pentru un serviciu prestat de catre parata.
Nu au fost analizate si celelalte argumente ale reclamantilor ce privesc neintrunirea cerintelor prevazute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, aceasta analiza devenind superflua, in conditiile in care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a retinut ca prevederea contractuala contestata cade sub incidenta art.4 alin.6 din lege, neputand face obiectul analizei caracterului abuziv.
In privinta clauzei cuprinse in art.8.4 din contract, instanta a considerat ca nu are caracter abuziv, nefiind de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat declararea scadentei anticipate este consecinta declararii scadentei anticipate a altor credite acordate cu aceeasi banca sau cu institutii financiare care fac parte din acelasi grup, banca fiind indreptatita sa se asigure impotriva riscului ca datoria imprumutatului sa se majoreze.
De altfel, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art.40 alin.4 lit. c din OUG nr.50/2010, s-a apreciat, rezulta ca si in prezent este permisa declararea scadentei anticipate a creditului in cazul in care consumatorul nu si-a indeplinit obligatiile conform altor contracte de credit incheiate cu acelasi creditor.
Pe de alta parte, argumentul intemeiat pe lipsa compensatiilor si pentru reclamanti, nu a fost primit, clauza contestata neavand un astfel de obiect.
In sfarsit, sustinerea ca banca ar putea sa declare scadenta anticipata chiar si in cazul lipsei culpei imprumutatilor, nu a fost primita, clauza contractuala avand ca premisa declararea scadentei altor credite in conditiile legii, respectiv pentru neindeplinirea culpabila a obligatiilor.
In privinta clauzei cuprinse in art.8.16 din contract, instanta a constatat ca aceasta contine o declaratie a imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate.
Nefiind vorba de o clauza care da nastere unor drepturi sau obligatii in favoarea/sarcina partilor, instanta a apreciat ca, ab initio, nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ intre drepturi si obligatii, in intelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Faptul ca reclamantii nu au putut influenta continutul clauzei respective, s-a adaugat, nu este prin el insusi un argument pentru a o constata ca fiind abuziva, aceasta sustinere fiind oricum valorificata cu prilejul analizei cerintei negocierii.
In privinta clauzelor care indreptatesc banca sa perceapa o dobanda majorata, de 10% p.a., peste dobanda curenta, pentru plata cu intarziere a oricaror sume ce decurg din contract, instanta a apreciat ca sunt de natura sa creeze o dezechilibru semnificativ intre drepturi si obligatii, contrar cerintelor bunei credinte, inscriindu-se in ipoteza avuta in vedere de art.1 lit. i din Anexa Legii nr.193/2000, potrivit caruia, sunt considerate abuzive acele prevederi care obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
Nu s-a putut retine incidenta art.4 alin.6 din lege in acest caz intrucat dobanda majorata reglementata de clauza contestata nu reprezinta o componenta a pretului contractului, ca in cazul dobanzii curente, ci are natura unor daune interese disproportionat de mari prin raportare la paguba suferita de profesionist prin neplata la scadenta a unor sume de bani, ce poate fi evaluata la nivelul dobanzii legale.
Cu privire la clauzele ce reglementeaza posibilitatea declararii scadentei anticipate a soldului creditului, pentru neindeplinirea oricarei obligatii a imprumutatului rezultand din contract, s-a retinut ca desi parata pretinde ca ar reprezenta transpunerea in materie a prevederilor art.1025 Codul civil, in realitate nu contin nicio referire la insolvabilitatea imprumutatului sau la micsorarea garantiilor acordate bancii.
In cazul de fata, in temeiul clauzelor contestate, banca este indreptatita sa declare creditul scadent anticipat pentru neindeplinirea oricarei obligatii a imprumutatului rezultand din contract, nu doar pentru neindeplinirea obligatiei de plata a ratelor de credit, ceea ce, in opinia tribunalului, in niciun caz, nu se poate considera o transpunere a dreptului comun in materie (chiar si in cazul rezilierii judiciare, neexecutarea trebuie sa priveasca o obligatie esentiala), fiind evidenta disproportia semnificativa dintre drepturile si obligatiile partilor, consumatorul fiind expus riscului de a-si vedea creditul scadent anticipat chiar si in cazul neexecutarii unei obligatii neesentiale si chiar atunci cand nu este insolvabil, iar garantiile acordate bancii nu au suferit modificari.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat ca prevederile contractuale prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din Contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008 si art.8.3 din Conditiile generale de creditare, sunt abuzive, astfel incat acestea nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, in mod retroactiv, fiind lovite de nulitate absoluta, actiunea fiind respinsa in rest, ca neintemeiata (vazand si caracterul accesoriu al cererilor avand ca obiect pretentii).
Desi culpa procesuala apartine reclamantilor, in limita capetelor de cerere respinse, s-a indicat ca acestia nu vor fi obligati la plata cheltuielilor de judecata catre parate, in conditiile art.453 alin.2 Cod de procedura civila, nefiind facuta dovada cheltuielilor, astfel cum impun dispozitiile art.452 Cod de procedura civila.
S-a avut in vedere faptul ca documentele justificative depuse de parate privesc un alt dosar decat cel de fata, astfel incat cheltuielile nu pot fi puse in sarcina reclamantilor, nefiind prilejuite de prezenta cauza.
Impotriva acestei solutii, in termenul legal, la datele de 29 decembrie 2015, respectiv 06.01.2016, au declarat apel ambele parti, cererile de apel fiind inregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VI-a Civila la data de 18 ianuarie 2016.
Prin apelul declarat, apelantii – reclamanti au solicitat schimbarea, in parte, a hotararii apelate in sensul admiterii si a capetelor de cerere privind constatarea ca nule absolut a urmatoarelor clauze abuzive cuprinse in: art.5.1. lit. b – comisionul de acordare; art.5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07.02.2008, art.I.5.1. lit. c din actul Aditional nr.2 din data de 19.08.2011, art.II.5.1 lit. c din Actul Aditional nr.3 din data de 20.08.2012 care prevad comisionul de administrare; art.II.5.1 lit. f din Actul Aditional nr.1 din data de 20.08.2010 la Contractul de facilitate de credit si garantie, art.I.5.1 lit. f din Actul aditional nr.2/19.08.2011 si art.II.5.1 lit. f din Actul aditional nr.3/20.08.2012 in care este prevazut comisionul de reesalonare; art.8.4 si art.8.6 din Contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07/02/2008; obligarea paratelor in solidar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, administrare si reesalonare, plus dobanda legala aferenta calculata incepand cu data de 05.12.2014 si pana la data platii efective.
In dezvoltarea motivelor de apel se arata ca instanta de fond, prin refuzul de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, a incalcat dispozitiile Legii nr.193/2000, art.11 alin.1 si art.20 din Constitutie, precum si prevederile Directivei 93/2013 si ale jurisprudentei CJUE.
Se subliniaza ca, in cauza, contractele incheiate sunt contracte de adeziune, clauzele fiind stabilite in mod unilateral de catre banca, posibilitatile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desavarsire.
Facand referire la prevederile Legii nr.193/2000, ale Directivei 93/2013/CEE si ale jurisprudentei CJUE, apelantii reclamanti arata ca orice clauza contractuala care nu a facut obiectul unei negocieri individuale sa poate fi controlata pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv.
Mai arata apelantii – reclamanti ca instanta de fond, in mod gresit, a apreciat ca aceste comisioane fac parte din pretul contractului, ca sunt justificate de contraprestatia bancii si ca nu creeaza un dezechilibru intre obligatiile partilor contractante.
Se arata in acest sens ca imprejurarea prin care clauza contestata a putut fi cunoscuta de catre reclamanti de la momentul incheierii contractului nu este suficienta pentru a inlatura lipsa negocierii, in conditiile in care acestia nu au posibilitatea de a influenta continutul respectivei clauze.
Se mai adauga, cu privire la comisionul de acordare, ca reclamantii au platit si comisionul de analiza, reclamantii achitand astfel toate spezele, iar banca neavand niciun risc, creandu-se astfel disproportii vadite intre drepturile si obligatiile celor doua parti. Se subliniaza, fata de prevederile Legii nr.190/1999, ca legiuitorul a dorit sa limiteze doar in cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi retinute in sarcina clientului.
Referitor la comisionul de administrare se arata ca din ansamblul actului aditional nr.3 la contract rezulta ca ceea ce percepe parata cu titlu de comision de administrare ar fi in realitate un comision de risc.
In ceea ce priveste comisionul de reesalonare se arata ca la momentul incheierii contractului acest comision nu exista, iar clauza nu a facut obiectul unei negocieri individuale, nefiind respectate cerintele bunei-credinte, echilibrului si transparentei.
Referitor la clauza prevazuta de art.8.4 din contract se arata ca instanta de fond considera in mod gresit ca nu are caracter abuziv, raportandu-se la OUG nr.50/2010, act normativ despre care recunoaste ca nu este incidenta in cauza.
In fine, o ultima critica vizeaza clauza prevazuta de art.8.16, in analiza careia instanta de fond are o motivare contradictorie.
In drept au fost invocate prevederile art.466 si urm. C.pr.civ.
Cererea de apel este scutita de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin apelul declarat, apelantele – parate au solicitat modificarea, in parte, a hotararii apelate in sensul respingerii, integral, a cererii de chemare in judecata si obligarea intimatilor-reclamanti la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea cauzei.
In dezvoltarea motivelor de apel se arata ca institutia de credit si-a indeplinit obligatia de transparenta si de a nu stipula clauze abuzive. Se afirma ca obligatia de transparenta a clauzelor contractuale nu trebuie interpretata ca o obligatie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmeaza a fi incheiate. Nu trebuie confundata obligatia de transparenta cu o asa-zisa obligatie a bancii de a fi avocatul consumatorului.
Mai adauga apelantele – parate ca atat legea nr.193/2000 cat si Directiva 93/13 nu reprezinta instrumente prin care se interzice incheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune.
Sustin apelantele – parate ca prevederile prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din contractul de credit si art.8.3 din conditiile generale nu sunt clauze abuzive, in sensul art.4 din Legea nr.193/2000.
Sub acest aspect apelantele – parate solicita instantei de apel sa constate ca prevederile art.4.4 si art.6.4 din contract referitoare la penalitatile de intarziere, fac parte din obiectul principal al contractului, acestea fiind enuntate in mod clar si neechivoc.
In subsidiar, in masura in care se va aprecia ca aceste prevederi nu fac parte din obiectul principal al contractului se solicita sa se constate ca aceste clauze reprezinta o aplicare a dispozitiilor legale in vigoare (art.1535 C.civ. si art.1 alin.1 din OG nr.13/2011), ce conduc la aceeasi finalitate, respectiv excluderea clauzelor de la controlul privind domeniul clauzelor abuzive.
Se mai adauga ca nu se poate retine existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, cat timp dobanda majorata reprezinta, in fapt, o clauza penala prin care partile au evaluat anticipat eventualul prejudiciu pe care il va suferi creditorul, in situatia in care debitorul nu isi indeplineste obligatiile asumate.
In ceea ce priveste cerinta ca respectiva clauza sa fie negociata, se subliniaza ca unitatea bancara a demarat demersurile de negociere, inaintand intimatilor oferta de credit prin care se rezumau cele mai importante dispozitii contractuale referitoare la pret.
Referitor la prevederile art.8.14 si art.8.15 din contract si art.8.3 din conditiile generale se solicita sa se observe ca aceste clauze nu pot avea caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul C.civ. si C.pr.civ. prevad sanctiuni energice in cazul in care debitorul nestatornic nu isi indeplineste in mod corespunzator obligatiile contractuale, fiind decazut din beneficiul termenului suspensiv sau al termenului de gratie.
Se mai arata instantei de apel ca toate obligatiile asumate de intimatii-reclamanti sunt obligatii esentiale, in legatura cu utilizarea si rambursarea creditului, astfel incat este justificata sanctiunea prevazuta de parti in contract, respectiv declararea scadentei anticipate a creditului, pentru neexecutarea oricarei obligatii asumate.
O ultima critica formulata de apelantele – parate priveste respingerea cererii de obligare a reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata, aratandu-se ca atat factura cat si extrasul de cont fac referire la numarul de dosar de la Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti, instanta pe rolul careia s-a inregistrat initial cauza.
In drept au fost invocate prevederile art.466 si urm. C.pr.civ.
La data de 28 ianuarie 2016, prin serviciul Registratura, s-a depus la dosarul cauzei intampinarea formulata de apelantii – reclamanti fata de apelul formulat de apelantele – parate, prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de parate.
In combaterea motivelor de apel formulate de parate se arata ca acestea nu au facut dovada ca prin notificarea din data de 08.04.2009 s-ar fi adus la cunostinta reclamantului imprejurarea ca drepturile ce decurg din contractul de credit ar fi fost cesionate unei alte parti.
Se mai adauga ca perceperea comisionului de acordare este nu numai abuziva, ci si nelegala, avand in vedere ca profesionistul a incasat acest comision desi acest lucru este interzis potrivit art.15 din Legea nr.190/1999.
Apelantii – reclamanti afirma ca paratele aveau obligatia de informare a reclamantilor, ca in cauza suntem in prezenta unor contracte standard, preformulate, iar reclamantii nu au putut face vreo contraoferta bancii sau influenta continutul contractului de credit.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecata se arata ca sunt incidente prevederile art.451 alin.2 si art.453 alin.2 teza I C.pr.civ.
In drept au fost invocate prevederile art.471 alin.5 C.pr.civ.
La data de 08 februarie 2016, prin serviciul Registratura, s-a depus la dosarul cauzei intampinarea formulata de apelantele – parate prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de apelantii – reclamanti ca nefondat si obligarea reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
In aparare apelantele – parate arata ca toate clauzele referitoare la dobanda, comisioane precum si moneda in care s-a stabilit restituirea creditului sunt elemente care formeaza costul total al creditului. Acest cost, impreuna cu marja de profit a bancii formeaza pretul contractului de credit, acesta din urma reprezentand componenta esentiala a obiectului contractului de credit de consum.
Se mai adauga ca niciuna dintre clauzele atacate nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, aceste clauze, perfect legale fiind negociate si aduse la cunostinta reclamantilor.
Referitor la comisionul de acordare se arata ca atat timp cat legea a permis anterior intrarii in vigoare a OUG nr.50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive.
Cu privire la clauzele care reglementeaza comisionul de administrare se arata ca acestea au fost redactate in mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a carui valoare putea fi calculata chiar la momentul incheierii actului, iar acest comision nu poate reprezenta o dobanda mascata, intrucat cele doua costuri sunt percepute din ratiuni diferite.
Mai adauga apelantele – parate ca face parte din obiectul principal la contractului comisionul de reesalonare, care a fost achitat in baza unui serviciu suplimentar solicitat in mod expres de client.
Referitor la capatul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art.8.4 se arata ca aceasta clauza nu este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive intrucat ele sunt permise de legislatia aplicabila in materie, neputand fi considerate de plano abuzive.
In fine, se arata cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute in art.8.16 din contract ca apelantii nu au fost obligati sa semneze contractul de credit in aceasta forma, insa, prin semnare, si-au insusit dispozitiile contractuale, inclusiv pe cea cu privire la declararea ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale.
In drept au fost invocate prevederile art.471 si urm. si art.451 C.pr.civ.
In apel nu au fost administrate probe noi.
Analizand apelurile in raport de actele si lucrarile dosarului, de criticile formulate si cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea, constata urmatoarele:
Asupra apelului declarat de apelantii – reclamanti Hora Ciprian Florin si Hora Laura:
1. Criticile referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare, administrare si reesalonare prevazute in contractul de credit si actele aditionale, nu vor fi primite.
Cu titlu preliminar Curtea constata ca se impune a se analiza daca aceste comisioane fac parte din obiectul principal al contractului pentru a se stabili daca, in mod corect, au fost analizate de tribunal prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, ori daca se impune analiza acestora prin prisma prevederilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel cum au solicitat apelantii.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Aceasta prevedere a fost transpusa in dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit caruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerintele de pret si plata, pe de-o parte, si nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte. Singura conditie pe care legea o impune este ca aceste clauze sa fie exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Pe cale de consecinta, odata constatata incadrarea unei anumite clauze in cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiza conditiile prevazute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodata trebuie avuta in vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridica specifica a contractului de credit, care se deosebeste de contractul de imprumut (ce creeaza obligatii doar in sarcina imprumutatului), constand in restituirea sumei imprumutate si a dobanzii aferente. Natura juridica a contractului de credit este una mult mai complexa intrucat nu se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, obligatii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului, astfel incat se poate considera si in privinta acestora ca au fost considerate ca fiind esentiale de catre parti la incheierea contractului, astfel incat fac parte din obiectul principal al contractului.
Desi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineste obiectul contractului, in conditiile in care sunt exprimate in mod clar si inteligibil, nici legea nr.193/2000 si nici Directiva 93/13 nu definesc notiunea de „obiect al contractului”. Insa, in cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei notiuni care trebuie avute in vedere tinand seama de cerintele aplicarii uniforme a dreptului Uniunii, in masura in care termenii unei dispozitii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresa la dreptul statelor membre in sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie sa primeasca o interpretare autonoma si uniforma. In acest sens, CJUE a retinut ca in fapt clauzele contractuale care se circumscriu notiunii de „obiect principal al contractului”, in sensul acestei dispozitii, trebuie intelese ca fiind cele care stabilesc prestatiile esentiale ale acestui contract si care, ca atare il caracterizeaza.
Avand in vedere sustinerile din cererea de apel se poate deduce ca apelantii – reclamanti apreciaza ca obiectul principal al contractului de credit este acordarea imprumutului si plata dobanzii, restul comisioanelor fiind accesorii, motiv pentru care nu pot fi incluse in obiectul principal al contractului. Cu toate acestea contractul de credit se caracterizeaza prin aceea ca este un contract complex, astfel ca nu se poate sustine in mod rezonabil ca acesta se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, ci se refera si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului.
Pe cale de consecinta se apreciaza ca, in mod corect, a concluzionat tribunalul ca si celelalte prestatii care au stransa legatura cu acordarea creditului fac parte din obiectul principal al contractului.
Atat comisionul de acordare cat si comisionul de administrare si cel de reesalonare se incadreaza in „obiectul principal al contractului” putand fi calificate drept o prestatie esentiala stabilita in sarcina imprumutatului.
Data fiind ratiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonitatii clientului, a efectuarii de operatiuni in scopul utilizarii/rambursarii creditului, si a reesalonarii creditului, la solicitarea clientului, cele trei tipuri de comisioane au fost percepute de catre banca fiind in stricta legatura cu acordarea, respectiv reesalonarea creditului, astfel incat aceste prestatii pot fi considerate in lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esentiale astfel incat caracterizeaza contractul.
In ceea ce priveste exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la raportul pret – calitate, contrar opiniei apelantilor, Curtea apreciaza ca exista din partea bancii o contraprestatie atat pentru comisionul de acordare cat si pentru cel de administrare si cel de reesalonare.
Simplul fapt ca aceste comisioane nu sunt definite ca atare prin conventia de credit nu poate echivala cu lipsa unei contraprestatii. Astfel, dupa cum rezulta chiar din denumire, comisionul de acordare vizeaza demersurile efectuate de banca anterior incheierii creditului pentru verificarea bonitatii clientului, iar existenta unui comision de analiza nu exclude de plano posibilitatea achitarii si a unui comision de acordare. Potrivit contractului, comisionul de analiza, in cuantum de 100 lei, se achita la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare este de 2% din valoarea creditului platibil la data semnarii contractului sau cel mai tarziu la data primei trageri. Astfel, atat valoarea cat si modul in care se percep aceste comisioane denota servicii diferite, insa asupra contraprestatiei bancii in cazul comisionul de analiza, platibil la depunerea cererii de creditare, instanta nu se poate pronunta, intrucat nu a fost investita cu o asemenea cerere.
Comisionul de administrare priveste efectuarea de operatiuni de cont bancar de catre creditor, in scopul utilizarii creditului, urmarirea modului in care creditul este rambursat. In analiza comisionului de administrare nu se poate face abstractie de durata creditului, care se intinde pe o perioada de 360 de luni, perioada in care se pot efectua diverse operatiuni de cont care, in mod evident, implica o contraprestatie din partea creditorului.
De asemenea, in cazul comisionului de reesalonare, acesta este achitat ca urmare a unor servicii suplimentare solicitate de catre apelantii – reclamanti, si anume modificarea contractului initial de credit si garantie. Or, reesalonarea creditului implica activitati de cont, emiterea de noi grafice de rambursare, verificarea bonitatii clientului, activitati ce reprezinta o contraprestatie a bancii. In mod corect banca nu a perceput acest comision, inca de la incheierea contractului initial de cred si garantie, ci numai la momentul la care reclamantii au solicitat reesalonarea, comisionul fiind evidentiat in cele trei acte aditionale incheiate intre parti, prin care, la solicitarea imprumutatului, s-au modificat costurile initiale.
Nefondate sunt si criticile formulate de apelantii – reclamanti referitoare la caracterul „clar si inteligibil” al clauzelor, prin care se arata ca prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigura informarea completa si corecta a consumatorilor despre obligatiile asumate, limbajul folosit de banca fiind neclar si echivoc.
In interpretarea prevederilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE in cauza Kasler CJUE a mai stabilit ca „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului la care se refera clauza respectiva, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste.”
Aplicand aceste reguli la litigiul de fata se constata ca in contractul de credit se mentioneaza, in mod expres, ca imprumutatul datoreaza un comision de acordare de 3.830,4 CHF, care se achita la data semnarii contractului sau cel mai tarziu la data primei tragerii, precum si un comision de administrare lunar de 0,15% platibil incepand cu a 13-a scadenta. Procentul initial stabilit pentru comisionul de administrare a fost pastrat si prin actele aditionale, acte prin care s-a indicat in mod expres si valoarea comisionului de reesalonare – 0,7 % p.a. aplicabil la valoarea soldului.
In atare conditii Curtea, in acord cu tribunalul, apreciaza ca aceste trei clauze au fost exprimate intr-un mod clar si inteligibil, astfel incat consumatorul a fost in masura a cunoaste, chiar de la data incheierii contractului, intinderea obligatiei asumate.
Nu pot fi primite nici criticile apelantilor in sensul ca prevederea care vizeaza comisionul de acordare ar fi in contradictie cu prevederile Legii nr.190/1999 deoarece art.15 prevede ca „in sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii documentatiei de credit si constituirii ipotecii si altor garantii, dupa caz”. Astfel, solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior incheierii creditului, pentru verificarea bonitatii clientilor, se incadreaza in notiunea de cheltuieli aferente intocmirii documentatiei de credit, din moment ce aceasta notiune se refera, evident, la aspectele anterioare acordarii creditului, in scopul acordarii acestuia.
De asemenea, nu se poate sustine, in mod intemeiat, ca prin comisionul de administrare banca solicita, in realitate, un comision de risc, deoarece, in primul rand, comisionul de risc nu este prin el insusi un comision interzis de prevederile legale pentru a fi necesara deghizarea acestui comision prin intermediul unui alt comision. In al doilea rand, dupa cum s-a indicat mai sus instanta apreciaza ca in cauza suntem in prezenta unui comision de administrare, prevazut in contract cu respectarea dispozitiilor legale, astfel ca nu se impune modificarea hotararii tribunalului sub acest aspect.
2. Criticile referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art.8.4 din contractul de credit si de garantie sunt fondate.
Potrivit acestei clauze creditorul are dreptul sa declare exigibil anticipat creditul, fara indeplinirea niciunei formalitati, in cazul in care orice alte credite acordate de creditor sau de institutii financiare care fac parte din grupul creditorului, sunt declarate exigibile anticipat, in conditiile stabilite in respectivele contracte de credit.
Fata de aspectele retinute mai sus (in analiza primei critici), Curtea constata ca prevederea cuprinsa la art.8.4 din contractul de facilitate de credit si garantie nu face parte din obiectul principal al contractului, fiind o clauza cuprinsa intr-un contract preformulat prin care se creeaza o situatie defavorabila consumatorului, care este suspus riscului declararii scadentei anticipate in situatii care nu au legatura cu contractul de fata.
Nu pot fi considerate drept clauze conforme cu drepturile conferite consumatorului, prevederile care permit bancii sa declare scadenta anticipata pentru nerespectarea de catre imprumutat a unor clauze din alte conventii incheiate cu banca sau chiar cu alte societati financiare aflate in grupul creditorului.
Sustinerile apelantelor - parate in sensul ca aceasta clauza reia prevederile cuprinse in art.1025 C.civ. ori art.263 si 382 C.pr.civ. nu vor fi primite deoarece dispozitiile legale referitoare la conditia suspensiva ori acordarea termenului de gratie, ori decaderea din acest termen nu au nicio legatura cu indeplinirea obligatiilor rezultate dintr-un contract de credit.
In concluzie, sub acest aspect Curtea a apreciat intemeiat apelul declarat de catre apelantii – reclamanti urmand a modifica sentinta de fond in sensul constatarii caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.8.4. din contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07.02.2008 si constatarii nulitatii absolute a acestei clauze.
2. Critica referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art.8.16 din contractul de facilitate de credit si de garantie este nefondata.
Potrivit acestei clauze imprumutatul a declarat ca a citit, inteles si acceptat clauzele contractului, si ca acestea au fost negociate cu CEI in conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000.
Curtea constata ca prin cererea de apel, apelantii – reclamanti, cu privire la aceasta clauza, invoca o motivare contradictorie a tribunalului, critica ce nu poate fi primita.
Tribunalul a retinut ca prevederile art.8.16 din contractul de facilitate de credit si garantie nu dau nastere la drepturi si obligatii in sarcina partilor, astfel ca nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual, iar faptul ca reclamantii nu au putut influenta continutul clauzei nu este prin el insusi un argument pentru a constata clauza ca fiind abuziva.
Considerentele tribunalului nu sunt contradictorii, ci doar explica faptul ca o clauza nu poate fi considerata ca fiind abuziva numai prin prisma faptului ca este inclusa intr-un contract nenegociat, ci trebuie sa fie indeplinite toate cele trei conditii impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Analizand mentiunile din cererea de chemare in judecata Curtea constata ca apelantii – reclamanti nu au sustinut si nici nu au incercat sa dovedeasca in ce mod aceasta clauza creeaza un dezechilibru intre partile contractante, limitandu-se la a afirma ca nu au participat la conceperea modelului de contract.
Or, in acord cu solutia tribunalului, Curtea retine ca lipsa negocierii nu conduce la anularea clauzei in masura in care nu se poate retine existenta unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.
Chiar daca apelantii – reclamanti, prin semnarea contractului de facilitate de credit si garantie, si-au insusit si clauza contestata, nu se poate retine ca acestia au suferit o vatamare, odata ce toate criticile formulate prin cererea de chemare in judecata le-au fost analizate, fara a le fi opusa clauza prevazuta de la art.8.16 din contract.
In concluzie, Curtea nu a modificat solutia tribunalului in cazul clauzei prevazuta la art.8.16 din contract.
Asupra apelului declarat de apelantele – parate C I IFN SA si C E B NV:
1. Criticile referitoare la gresita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.4.4 si art.6.4 din contractul de credit, sunt fondate.
In dezvoltarea acestei critici apelantele – parate, invoca, cu titlu preliminar, ca fac parte din obiectul principal al contractului cele doua clauze a caror nulitate a fost constatata de catre tribunal, motiv pentru care se impune a se analiza daca se impune analiza acestor clauze in conformitate cu prevederile art.4 alin.1 sau cu prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Avand in vedere considerentele aratate in analiza primului motiv de apel al apelantilor – reclamanti, precum si statuarile CJUE din cauza Kasler, dar si din cauza Matei, prin care se aduc explicatii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse in notiunea de „obiect principal al contractului”, se apreciaza ca prevederile contractuale declarate nule de tribunal, care reglementeaza dobanda majorata in caz de intarziere la plata precum si punerea in intarziere a debitorului in caz de neexecutare a obligatiilor contractuale, nu fac parte din obiectul principal al contractului.
Contrar opiniei apelantelor – parate se impune a se verifica daca aceste clauze respecta prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 potrivit carora „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”.
Referitor la conditia negocierii Curtea retine ca negocierea presupune ocazia oferita destinatarului de a influenta efectiv continutul si numarul clauzelor. Apelantele - parate nu a facut insa dovada schimbarii/ modificarii vreunei clauze din initiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului ca aceasta din urma a avut si alte optiuni decat cea de a adera in integralitate la clauza prestabilita sau de a o refuza tot in integralitate.
Optiunea consumatorului de a incheia sau nu contractul nu inlatura caracterul sau abuziv, intrucat art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune conditia inexistentei unei optiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori presteaza servicii similare. Ceea ce sanctioneaza legea este ca, in masura in care consumatorul doreste sa beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie sa accepte, in bloc, conditiile generale practicate de acesta, materializate intr-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau sa renunte cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Aceasta optiune nu poate fi considerata multumitoare, intrucat legislatia pentru protectia consumatorului urmareste sa-l puna pe consumator in situatia de a beneficia fara restrictii de produsele sau serviciile oferite pe o anumita piata, fara a fi nevoit sa accepte clauze care creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul sau si contrar cerintelor bunei-credinte. De aceea, acceptarea de catre debitor a clauzelor in discutie, nu inlatura nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 si nici caracterul abuziv al clauzei.
In cazul contractului incheiat intre partile cauzei, in mod corect, s-a constatat ca acesta este un contract de adeziune, intrucat clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de catre banca, in conditiile generale de finantare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenta prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Faptul ca debitorii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu inseamna ca nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. De asemenea, faptul ca apelantii – reclamanti au acceptat si o clauza prin care se prevede in mod expres ca au citit, inteles si negociat contractul nu ii lipseste pe acestia de posibilitatea de a contestat caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Solutia contrara ar lipsi de control efectiv actele juridice incheiate cu comercianti, intrucat legitimitatea procesuala este recunoscuta doar partilor contractante, un consumator neputand ataca in justitie decat un act la incheierea caruia a luat parte.
De altfel, o astfel de interpretare contravine si jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, care a stabilit in cauza Murciano Quintero, ca protectia recunoscuta consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanta nationala sa poata verifica din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv. Curtea a statuat ca: „In ce priveste problema daca o instanta investita cu un litigiu decurgand dintr-un contract incheiat intre un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu in ce masura clauzele cuprinse in acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, intr-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.
Imprejurarea ca debitorul are studii superioare sau cunostinte de specialitate juridica sau chiar economica, nu constituie, in sine, un motiv de a considera ca nu are calitatea de consumator si ar fi lipsit de protectia instituita de Legea 193/2000, din moment ce acesta a actionat in afara activitatii sale profesionale (paratele nu au invocat si dovedit contrariul), respectandu-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul ca in concret consumatorul a putut intelege continutul clauzelor contractului, data fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidenta a prevederilor Legii nr.193/2000.
A valida un astfel de rationament, ar echivala cu lipsirea, in mare parte, de aplicabilitate a dispozitiilor acestui act normativ, in conditiile in care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmarit sa protejeze tocmai consumatorii care deja au incheiat contracte ce ar putea contine clauze abuzive. Codul civil consacra principiul libertatii contractuale, dar art.969 C.civ. confera putere de lege doar conventiilor legal facute, Legea nr.193/2000 reglementand tocmai situatii in care clauze contractuale consimtite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
In concluzie, in acord cu sustinerea apelantilor – reclamanti, Curtea retine caracterul ne-negociat al clauzelor constatate de tribunal ca a fi abuzive, insa atrage atentia asupra faptului ca simpla constatare a lipsei caracterului negociat al contractului nu conduce de plano la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.
Verificand indeplinirea conditiei existentei unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, Curtea constata ca prevederile art.4.4 si art.6.4 din contractul de facilitate de credit si garantie nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
In dovedirea caracterului abuziv al clauzelor, reclamantii au invocat caracterul disproportionat al penalizarii in cazul intarzierii la plata precum si faptul ca nu exista o sanctiune corelativa si in cazul in care banca nu isi executa propriile obligatii.
Curtea constata ca prevederile criticate, pe de o parte, stabilesc faptul ca debitorii sunt de drept in intarziere in cazul in care nu isi executa obligatiile contractuale, iar pe de alta parte, reprezinta, in fapt, o evaluare conventionala a prejudiciului suferit de banca in cazul in care apelantii – reclamanti nu isi achita obligatiile de plata la scadenta.
Faptul ca prin contract, in caz de neachitare la termen a obligatiilor apelantii pot plati o dobanda majorata (penalizatoare) nu atrage de plano constatarea unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor. De asemenea, faptul ca in contract nu este prevazut si un comision de penalizare si in ipoteza in care banca nu isi indeplineste obligatiile este justificata se faptul ca acest comision se aplica numai in situatia in care imprumutatii nu achita la scadenta ratele nu si in situatia neindeplinirii altor obligatii. De altfel, acest comision este un procent din suma datorata. Cum banca nu are obligatia de a achita reclamantilor succesiv sume de bani, este firesc sa nu fie stipulat un asemenea comision de penalizare in sarcina bancii. Obligatia baneasca a bancii consta in punerea la dispozitia imprumutatului a sumei de bani, iar aceasta obligatie se executa imediat dupa incheierea contractului, banca nemaiavand alte obligatii pecuniare, ulterioare, in raport de care sa se prevada o dobanda sau un comision penalizator.
In sensul acestei solutii, se mai retine si ca Directiva Parlamentului European si a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori permite inserarea in contractele de credit a dobanzii penalizatoare.
In concluzie, Curtea a modificat solutia tribunalului in sensul ca va respinge capatul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.4.4 si art.64. din contractul de facilitate de credit si garantie nr.103690/07.02.2008.
2. Criticile referitoare la gresita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.8.14 si art.8.15 din contractul de facilitate de credit si garantie si art.8.3 din conditiile generale de creditate, sunt, de asemenea, fondate.
Se retine ca potrivit art.8.14 din contractul de credit debitorul renunta la beneficiul termenului, astfel ca CEI isi rezerva dreptul de a declara scadenta anticipata in cazul neindeplinirii oricarei obligatii, la termenele si conditiile prevazute in contract, art.8.15 defineste cazul de culpa, iar art.8.3 din conditiile generale de creditare, anexa la contractul de facilitate de credit si garantie, mentioneaza, de asemenea, posibilitatea CEI de a declara scadenta anticipata in cazul in care nu se respecta obligatiile contractuale.
Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea constata ca dispozitiile art.8.14 si art.8.15 din contractul de facilitate de credit si garantie si art.8.3 din conditiile generale de creditate nu fac parte din obiectul principal al contractului si sunt prevederi incluse intr-un contract ne-negociat cu consumatorul.
Cu toate acestea Curtea constata, si in acest caz, ca prevederile contractuale contestate nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamantii sustin ca aceste clauze permit comerciantului sa stabileasca unilateral momentul scadentei anticipate, inclusiv in situatii care ar excede culpei imprumutatilor.
In dezacord cu sustinerile apelantilor – reclamanti Curtea reitereaza considerentele de mai sus potrivit carora contractul de credit este un contract complex, care nu se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, ci vizeaza si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului. Neindeplinirea obligatiilor contractuale, astfel cum a fost definit drept caz de culpa, poate atrage scadenta anticipata a creditului, la momentul nerespectarii obligatiilor asumate. O asemenea interpretare nu echivaleaza cu dreptul bancii de a stabili unilateral momentul scadentei, iar in cazul in care banca ar utiliza in mod abuziv dreptul conferit prin contract, reclamantii au la indemana contestatia la executare pentru a cere sanctionarea atitudinii abuzive a bancii.
Contractul de credit stabileste in mod expres o serie de obligatii in sarcina imprumutatului, iar acesta prin simpla lecturare a conventiei poate intelege cu usurinta care este sanctiunea care intervine in caz de culpa contractuala.
Curtea mai noteaza ca respectivele clauze care dau dreptul bancii sa declare creditul scadent anticipat au fost redactate in mod clar, au fost aduse la cunostinta imprumutatului la momentul incheierii contractului astfel ca nu se poate retine nici un argument care sa conduca la calificarea clauzelor ca a fi abuzive.
Totodata, Curtea reaminteste ca a amendat prevederea contractuala care permite bancii sa declare scadenta anticipata in cazul nerespectarii obligatiilor asumate de consumator pri
Dobanzi comerciale. Titlu executoriu. Inadmisibilitate. - Decizie nr. 17/R/2010 din data de 04.01.2010
Prestari servicii apa. Necontorizat. - Decizie nr. 111/R/2010 din data de 01.02.2010
Recurs prest tab - Sentinta civila nr. 05695 din data de 25.01.2010
LITIGII CU PROFESIONISTI - Sentinta civila nr. 180 din data de 24.02.2016
Cerere cu valoare redusa. Cerere de restituire a unui imprumut, formulata inainte de termenul scadent. - Sentinta civila nr. 429 din data de 09.10.2014
Instrainarea si dobandirea terenurilor prin acte juridice intre vii, doar prin incheierea ad validitatem a actului in forma autentica - Decizie nr. 156 din data de 28.02.2013
Constatare a nulitatii absolute a clauzei privind onorariul de succes din contractul de asistenta juridica - Decizie nr. 755 din data de 27.09.2012
Obligare incheiere contract in forma autentica - Decizie nr. 367 din data de 18.10.2010
Despagubiri contractuale - Sentinta comerciala nr. 791/C din data de 20.04.2010
Contract de vanzare-cumparare - Sentinta comerciala nr. 221/C din data de 16.02.2010
Contract de leasing - Sentinta comerciala nr. 221/C din data de 16.02.2010
EFECTELE TERMENULUI DE 45 DE ZILE PREVAZUT LA ART.31 ALIN. 3 DIN LEGEA NR. 47/1992 - Decizie nr. 103 din data de 15.02.2010
Perfectare act - Sentinta civila nr. 683 din data de 12.09.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 688 din data de 13.09.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 622 din data de 05.07.2012
Ordonanta de plata - Sentinta civila nr. 235 din data de 07.03.2012
Revendicare - Sentinta civila nr. 54 din data de 25.01.2012
Ordonanta de plata - Sentinta civila nr. 76 din data de 26.01.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 1576 din data de 21.12.2011
(CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A VI-A CIVILA
DECIZIA CIVILA NR. 716 A din 20.04.2016)
Prin cererea de chemare in judecata inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti la data de 05.12.2014, sub nr.23243/303/2014, reclamantii H.C.F. si H.L. au solicitat, in contradictoriu cu paratele C E B NV si C E I IFN SA, constatarea nulitatii absolute a clauzelor cuprinse in art.5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, art.5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.I5.1 lit. c) din actul aditional nr.2 din data de 19.08.2011 si art. II 5.1 lit. c) din actul aditional nr.3 din data de 20.08.2012, art. II 5.1 lit. f) din actul aditional nr.1 din data de 20.08.2010 la contractul de facilitate de credit si de garantie, art. I5.1 lit. f din actul aditional nr.2 din data de 19.08.2011 la contractul de facilitate de credit si de garantie si art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.3 din data de 20.08.2011 la contractul de facilitate de credit si de garantie, art.4.4, art.6.4 din contractul de facilitate de garantie nr.103693/2008, art.8.4 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.14 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.15 din contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, art.8.16 din contractul de facilitate de credit si de garantie, art.8.3 din Anexa 1 la Contractul de facilitate de credit si de garantie, obligarea paratelor, in solidar, la plata sumei de 3.830,40 CHF, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, 12.286,68 CHF, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, 1.538,60 lei, reprezentand contravaloarea comisionului de acordare credit abuziv perceputa la data de 07.02.2008, precum si la plata comisionului de reesalonare calculat in continuare incepand cu luna decembrie 2014 si pana la incetarea acestuia, suma ce urmeaza a fi actualizata in functie de indicele de inflatie de la data restituirii, a dobanzii legale aferente acestor sume, calculate incepand cu data de 05.12.2014, pana la data platii efective, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamantii au aratat ca partile au incheiat la data de 07.02.2008 contractul ce face obiectul cauzei, ce cade sub incidenta prevederilor Legii nr.193/2000.
Apreciaza reclamantii ca sunt intrunite cerintele prevazute la art.4 alin.1 din legea mentionata intrucat nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale.
Cu referire la prevederea privind comisionul de acordare s-a aratat ca este de natura sa creeze un dezechilibru intrucat comisionul dovedeste prin insasi denumirea lui ca acordarea creditului depindea de acceptarea comisionului.
In plus, se arata ca art.15 din Legea nr.190/1999 interzice acest comision.
Cu privire la comisionul de administrare s-a aratat ca nu respecta exigentele bunei-credinte, banca urmarind in realitate obtinerea unui avantaj disproportionat fata de prestatia oferita.
In plus, motivul perceperii acestuia nu se regaseste in cuprinsul contractului de credit, clauza nefiind clara si inteligibila, ci dand posibilitatea bancii sa o interpreteze in interes propriu.
Cu privire la comisionul de reesalonare s-a aratat ca nu au avut posibilitatea negocierii, reclamantii fiind obligati sa accepte actele aditionale deoarece acordarea reesalonarii era conditionata de semnarea acestora.
Si in acest caz, considera reclamantii, suntem in prezenta unei dobanzi mascate fata de valoarea comisionului.
Cu privire la riscul contractual, reclamantii au aratat ca este suportat in intregime de acestia prin contractul de ipoteca incheiat asupra imobilului finantat si prin garantia reala mobiliara constituita prin contract.
Cu privire la clauzele prevazute la art.4.4 si art.6.4 din contract, s-a aratat ca sunt abuzive intrucat indeplinesc cerintele prevazute in dispozitiile art.4 alin.1 si art.1 lit. r) din Legea nr.193/2000.
Cu privire la clauza prevazuta la art.8.4 din contract, s-a aratat ca sunt de natura sa creeze un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor deoarece ar trebui sa vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre parti.
In privinta art.8.14, art.8.15 din contract si art.8.3 din anexa 1, s-a aratat ca sunt abuzive intrucat permit comerciantului sa stabileasca unilateral momentul scadentei anticipate.
In sfarsit, cu privire la art.8.16 din contract s-a aratat ca este abuziv intrucat la momentul incheierii contractului reclamantii au avut o pozitie inegala in raport cu profesionistul, neavand posibilitatea de a negocia vreo clauza sau de a participa la conceperea modelului de contract.
In drept, au fost invocate prevederile art.194 Cod procedura civila, Dispozitiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr.193/2000, Legea nr.190/1999, art.1170, art.1357 Cod civil.
Paratele au formulat intampinare solicitand respingerea cererii de restituire a comisionului de administrare perceput incepand cu luna a 14-a si a comisionului de reesalonare perceput inceput cu rata 67, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a paratei C I IFN SA, iar a cererii de restituire a comisionului de acordare si a celui de administrare perceput in luna a 13-a, pentru lipsa calitatii procesuale pasive a paratei C E B NV.
Pe fond, paratele au solicitat respingerea cererii ca neintemeiata aratand, in esenta, ca prevederile contestate nu indeplinesc cerintele prevazute de lege privind caracterul abuziv si in plus, cele privind comisioanele sunt asociate obiectului principal al contractului, fiind excluse de la controlul acestui caracter.
Cu privire la clauzele care reglementeaza valoarea penalitatilor s-a aratat ca nu creeaza un dezechilibru semnificativ intrucat sunt legate de un caz de neindeplinire a unei obligatii corelative.
In privinta clauzelor referitoare la scadenta anticipata s-a aratat ca reprezinta o aplicare a dispozitiilor legale care reglementeaza decaderea din beneficiul termenului.
Cu referire la clauza prevazuta la art.8.16 s-a aratat ca a fost insusita de reclamanti prin semnatura.
In privinta dobanzii legale, s-a aratat ca dispozitiile legale invocate de reclamanti sunt aplicabile exclusiv sumelor in lei, nefiind incidente in cauza de fata intrucat s-ar ajunge la o dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu.
Reclamantii au formulat raspuns la intampinare.
Prin Sentinta civila nr.2467/02.04.2015 s-a admis exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 6 Bucuresti si s-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti.
Dosarul a fost inaintat Tribunalului Bucuresti unde a fost inregistrat pe rolul Sectiei a VI-a Civila, la data de 15.05.2015, sub nr.18150/3/2015.
Prin incheierea de la 16.06.2015 a fost respinsa ca neintemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratelor, pentru considerentele aratate in cuprinsul incheierii.
Prin Sentinta civila nr.5381/06.10.2015 pronuntata in dosarul nr.18150/3/2015 Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Civila a admis, in parte actiunea, a constatat nulitatea absoluta a clauzelor prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din Contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008 si art.8.3 din Conditiile generale de creditare si a respins, in rest, actiunea ca neintemeiata, precum si cererea paratelor de acordare a cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunta aceasta solutie tribunalul a retinut ca reclamantii au contractat un imprumut in valoare de 191.520 CHF, in vederea achizitionarii unui imobil, in temeiul contractului de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008, incheiat cu parata C E I IFN SA, pe o durata de 360 luni.
Potrivit prevederilor art.4.1 din contract, dobanda creditului va fi dobanda anuala de 4,50% p.a., se va aplica la soldul creditului si se va calcula la un numar de 360 zile pe an.
In baza cererilor de reesalonare formulate de reclamanti (nr.1858/13.08.2010, nr.2098/ 16.08.2011 si nr.2701/14.08.2012), partile au semnat 3 acte aditionale la contractul de facilitate de credit si de garantie mentionat, prin care au modificat unele dintre prevederile cuprinse in acesta.
Creditul contractat de reclamanti a fost cesionat catre parata C E B NV, prin contractul de cesiune incheiat la 31.03.2009.
S-a mai retinut ca nu exista dovezi in sensul ca cesiunea a fost notificata debitorului cedat, inscrisul depus in copie necertificata pentru conformitate cu originalul la fila 222, intitulat „borderou de prezentare a trimiterilor prioripost”, neputand fi avut in vedere.
Cu toate acestea, a indicat tribunalul, lipsa dovezii cu privire la notificarea cesiunii nu afecteaza valabilitatea raporturilor dintre parti.
S-a mai retinut ca in prezenta cauza, reclamantii contesta urmatoarele clauze contractuale: art.5.1 lit. b din contract – referitor la comisionul de acordare aferent creditului, de 3830,40 CHF, reprezentand 2% din valoarea totala a creditului, platibil integral la data semnarii contractului sau cel tarziu la data primei trageri; art.5.1 lit. c din contract, art. I5.1 lit. c din actul aditional nr.2, art. II5.1 lit. c din actul aditional nr.3 – referitoare la comisionul de administrare lunar, de 0,15% platibil incepand cu scadenta a 13-a/20.09.2012/20.09.2013; art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.1, art. I5.1 lit. f din actul aditional nr.2, art. II5.1 lit. f din actul aditional nr.3 – referitoare la comisionul de reesalonare, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului; art.4.4 si art.6.4 din contract – referitoare la dobanda majorata, in cuantum de 10% p.a, peste dobanda curenta, datorata pentru plata cu intarziere a oricaror sume ce decurg din contract, de la scadenta oricaror sume, fara indeplinirea vreunei formalitati prealabile; art.8.4, art.8.14, art.8.15 din contract si art.8.3 din Anexa 1 – referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului; art.8.16 din contract – care contine o declaratie a imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate.
Fiind in prezenta unui contract de credit ipotecar pentru investitii imobiliare, in intelesul art.2 lit. c din Legea nr.190/1999, incheiat intre un consumator si un comerciant, s-a indicat ca raporturile juridice dintre parti cad sub incidenta prevederilor Legii nr.190/1999 si nr.193/2000 (forma in vigoare la data incheierii actului), inclusiv art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Pe fond, instanta a retinut cu caracter prealabil ca prevederile contestate se regasesc intr-un contract standard preformulat, astfel incat se prezuma a nu fi fost negociate, conform art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000, proba contrara ce cadea in sarcina bancii nefiind prezentata, consideratiile teoretice ale paratei din cuprinsul intampinarii, referitoare la vointa juridica sau la obligatia de transparenta a clauzelor, neavand natura unei probe contrare, in sensul legii.
In acelasi timp, existenta unei multitudini de oferte pe piata bancara, minima diligenta de care trebuia sa dea dovada consumatorul sau capacitatea acestuia de intelegere a clauzelor contractuale, imprejurarea ca oferta de credit a fost adusa la cunostinta imprumutatilor anterior incheierii contractului si a fost valabila 30 de zile, s-a apreciat ca nu constituie dovezi ale negocierii directe.
De asemenea, s-a indicat, clauza cuprinsa in art.8.16 din contract care cuprinde declaratia imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate, nu face prin ea insasi dovada negocierii, fiind, la randul sau, preformulata si inclusa intr-un contract standard, al carui continut era impus ca atare imprumutatilor.
In privinta celorlalte cerinte impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru a fi in prezenta unor clauze abuzive, instanta a apreciat ca prevederile contractuale referitoare la comisioane nu pot face obiectul analizei din perspectiva dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar bunei credinte, intrucat se opun dispozitiile art.4 alin.6 din lege, potrivit carora nu este admisibila evaluarea naturii abuzive a clauzelor care privesc „caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte”, daca acestea sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Astfel, cu privire la comisionul de acordare, tribunalul a constatat ca prevederea contestata enunta, in mod clar, care sunt consecintele economice pe care le poate suferi consumatorul in situatia in care se hotaraste sa incheie contractul de credit. Astfel, clauza arata in mod clar si neechivoc valoarea comisionului de acordare si scadenta obligatiei de plata.
Pe de alta parte, s-a mai adaugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, imprejurarea ca, in contract, nu este definita notiunea de „acordare a creditului” nefiind de natura sa conduca la concluzia ca prevederea nu ar fi suficient de clara, nefiind in prezenta unei terminologii specializate care sa impuna explicatii suplimentare pentru a putea fi inteleasa.
De altfel, nici termenul de „dobanda” nu este definit in contract si, cu toate acestea, scopul perceperii sale este necontestat.
Prin urmare, s-a apreciat ca de la momentul acceptarii ofertei si a semnarii contractului, un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, putea cunoaste faptul ca prin semnarea contractului se obliga la plata sumei mentionate care devenea scadenta la data semnarii contractul sau cel tarziu la data primei trageri din creditul aprobat, in schimbul serviciilor prestate de banca in vederea acordarii creditului.
In ce priveste contraprestatia, respectiv serviciul prestat de catre comerciant pentru care se percepe comisionul, tribunalul a retinut, cu privire la comisionul de acordare a creditului, faptul ca perceperea sumei este justificata prin prisma demersurilor efectuate de parata CEI IFN SA, anterior incheierii creditului, pentru verificarea bonitatii clientilor, verificari care se impuneau a fi facute avand in vedere suma substantiala imprumutata si perioada lunga de timp pentru care era solicitat creditul.
In ce priveste argumentul reclamantei, potrivit caruia comisionul de acordare ar fi interzis de lege, tribunalul a retinut ca art.15 din Legea nr.190/1999 se refera doar la cheltuielile aferente unor operatiuni conexe desfasurate in vederea acordarii creditului, care pot fi puse in sarcina imprumutatului, iar nu si la eventualele comisioane care sunt incluse in costul total al creditului.
In ce priveste comisionul de administrare, tribunalul a apreciat ca, din cuprinsul clauzelor contestate rezulta ca imprumutatul datora bancii un comision lunar de administrare este de 0,15%, aplicat la soldul creditului si scadent la termenele expres prevazute.
Prin urmare, s-a constatat ca simpla lecturare a contractului, chiar si in absenta graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat la concluzia ca prin incheierea contractului de credit, acesta se obliga la plata lunara a unui comision de administrare in cuantum de 0,15% care se aplica debitului ramas de achitat si care incepe a fi perceput odata cu scadenta celei de a 13-a rata, respectiv de la 20.09.2012 si 20.09.2013.
Pe de alta parte, s-a mai adaugat, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, imprejurarea ca, in contract, nu este definita notiunea de „administrare” nefiind de natura sa conduca la concluzia ca prevederea nu ar fi suficient de clara, nefiind in prezenta unei terminologii specializate care sa impuna explicatii suplimentare pentru a putea fi inteleasa.
Tribunalul a mai retinut ca, si in acest caz, exista o contraprestatie din partea bancii, respectiv operatiunile de administrare a creditului.
Desi OUG nr.50/2010 nu este incidenta contractului incheiat de parti, intrucat contractul a fost incheiat anterior intrarii in vigoare acestui act normativ, tribunalul a retinut, ca argument, faptul ca acest act normativ prevede posibilitatea inserarii comisionului de administrare (art.36), ceea ce intareste concluzia ca legiuitorul nu a avut in vedere, prin Legea nr.193/2000, si aceasta clauza printre cele care prezinta caracter abuziv. Aceasta concluzie se impune si in cazul legiuitorului european in ceea ce priveste Directiva 93/13/CEE, deoarece OUG nr.50/2010 reprezinta tot o transpunere a Directivei 2008/48/CE. Altfel spus, comisionul de administrare a creditului este inclus in costurile pe care banca le are pentru a pune la dispozitia clientului suma imprumutata pentru o perioada indelungata de timp, iar pentru aceasta suma exista contraprestatie din partea sa care consta in operatiunile de administrare a contului de credit.
In aceste conditii, tribunalul a constatat ca sunt indeplinite si in cazul comisionului de administrare criteriile stabilite in jurisprudenta Curtii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate in mod clar si previzibil pentru un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, iar comisionul perceput in baza lor reprezinta o contraprestatie pentru un serviciu prestat de catre parata.
Nu au fost analizate si celelalte argumente ale reclamantilor ce privesc neintrunirea cerintelor prevazute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, aceasta analiza devenind superflua, in conditiile in care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a retinut ca prevederea contractuala contestata cade sub incidenta art.4 alin.6 din lege, neputand face obiectul analizei caracterului abuziv.
In ce priveste comisionul de reesalonare, tribunalul a apreciat ca, din cuprinsul clauzelor contestate rezulta ca, odata cu incheierea primului act aditional la contract, imprumutatul datora bancii un comision aferent serviciilor suplimentare solicitate in mod expres, constand in reesalonarea creditului, de 0,7% p.a, aplicat la soldul creditului, incepand cu 20.09.2011/ 20.09.2012/20.09.2013.
Prin urmare, s-a constatat ca simpla lecturare a contractului, chiar si in absenta graficului de rambursare, putea conduce consumatorul mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat la concluzia ca prin incheierea contractului de credit, acesta se obliga la plata lunara a unui comision de reesalonare, in cuantumul si la termenele mentionate in mod expres.
Pe de alta parte, scopul pentru care se percepe comisionul, respectiv contraprestatia bancii in schimbul perceperii acestuia rezulta din insasi denumirea sa, respectiv ca urmare a prestarii serviciilor suplimentare prestate de banca, la cererea imprumutatului, constand in reesalonarea creditului.
Tribunalul a retinut ca, si in acest caz, exista o contraprestatie din partea bancii.
In aceste conditii, tribunalul a constatat ca sunt indeplinite si in cazul comisionului de reesalonare criteriile stabilite in jurisprudenta Curtii cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate in mod clar si previzibil pentru un consumator mediu, normal informat si suficient de atent si de avizat, iar comisionul perceput in baza lor reprezinta o contraprestatie pentru un serviciu prestat de catre parata.
Nu au fost analizate si celelalte argumente ale reclamantilor ce privesc neintrunirea cerintelor prevazute la art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, aceasta analiza devenind superflua, in conditiile in care, pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul a retinut ca prevederea contractuala contestata cade sub incidenta art.4 alin.6 din lege, neputand face obiectul analizei caracterului abuziv.
In privinta clauzei cuprinse in art.8.4 din contract, instanta a considerat ca nu are caracter abuziv, nefiind de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat declararea scadentei anticipate este consecinta declararii scadentei anticipate a altor credite acordate cu aceeasi banca sau cu institutii financiare care fac parte din acelasi grup, banca fiind indreptatita sa se asigure impotriva riscului ca datoria imprumutatului sa se majoreze.
De altfel, din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art.40 alin.4 lit. c din OUG nr.50/2010, s-a apreciat, rezulta ca si in prezent este permisa declararea scadentei anticipate a creditului in cazul in care consumatorul nu si-a indeplinit obligatiile conform altor contracte de credit incheiate cu acelasi creditor.
Pe de alta parte, argumentul intemeiat pe lipsa compensatiilor si pentru reclamanti, nu a fost primit, clauza contestata neavand un astfel de obiect.
In sfarsit, sustinerea ca banca ar putea sa declare scadenta anticipata chiar si in cazul lipsei culpei imprumutatilor, nu a fost primita, clauza contractuala avand ca premisa declararea scadentei altor credite in conditiile legii, respectiv pentru neindeplinirea culpabila a obligatiilor.
In privinta clauzei cuprinse in art.8.16 din contract, instanta a constatat ca aceasta contine o declaratie a imprumutatilor in sensul ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale si ca acestea au fost negociate.
Nefiind vorba de o clauza care da nastere unor drepturi sau obligatii in favoarea/sarcina partilor, instanta a apreciat ca, ab initio, nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ intre drepturi si obligatii, in intelesul art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Faptul ca reclamantii nu au putut influenta continutul clauzei respective, s-a adaugat, nu este prin el insusi un argument pentru a o constata ca fiind abuziva, aceasta sustinere fiind oricum valorificata cu prilejul analizei cerintei negocierii.
In privinta clauzelor care indreptatesc banca sa perceapa o dobanda majorata, de 10% p.a., peste dobanda curenta, pentru plata cu intarziere a oricaror sume ce decurg din contract, instanta a apreciat ca sunt de natura sa creeze o dezechilibru semnificativ intre drepturi si obligatii, contrar cerintelor bunei credinte, inscriindu-se in ipoteza avuta in vedere de art.1 lit. i din Anexa Legii nr.193/2000, potrivit caruia, sunt considerate abuzive acele prevederi care obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
Nu s-a putut retine incidenta art.4 alin.6 din lege in acest caz intrucat dobanda majorata reglementata de clauza contestata nu reprezinta o componenta a pretului contractului, ca in cazul dobanzii curente, ci are natura unor daune interese disproportionat de mari prin raportare la paguba suferita de profesionist prin neplata la scadenta a unor sume de bani, ce poate fi evaluata la nivelul dobanzii legale.
Cu privire la clauzele ce reglementeaza posibilitatea declararii scadentei anticipate a soldului creditului, pentru neindeplinirea oricarei obligatii a imprumutatului rezultand din contract, s-a retinut ca desi parata pretinde ca ar reprezenta transpunerea in materie a prevederilor art.1025 Codul civil, in realitate nu contin nicio referire la insolvabilitatea imprumutatului sau la micsorarea garantiilor acordate bancii.
In cazul de fata, in temeiul clauzelor contestate, banca este indreptatita sa declare creditul scadent anticipat pentru neindeplinirea oricarei obligatii a imprumutatului rezultand din contract, nu doar pentru neindeplinirea obligatiei de plata a ratelor de credit, ceea ce, in opinia tribunalului, in niciun caz, nu se poate considera o transpunere a dreptului comun in materie (chiar si in cazul rezilierii judiciare, neexecutarea trebuie sa priveasca o obligatie esentiala), fiind evidenta disproportia semnificativa dintre drepturile si obligatiile partilor, consumatorul fiind expus riscului de a-si vedea creditul scadent anticipat chiar si in cazul neexecutarii unei obligatii neesentiale si chiar atunci cand nu este insolvabil, iar garantiile acordate bancii nu au suferit modificari.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat ca prevederile contractuale prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din Contractul de facilitate de credit si de garantie nr.103693/07.02.2008 si art.8.3 din Conditiile generale de creditare, sunt abuzive, astfel incat acestea nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, in mod retroactiv, fiind lovite de nulitate absoluta, actiunea fiind respinsa in rest, ca neintemeiata (vazand si caracterul accesoriu al cererilor avand ca obiect pretentii).
Desi culpa procesuala apartine reclamantilor, in limita capetelor de cerere respinse, s-a indicat ca acestia nu vor fi obligati la plata cheltuielilor de judecata catre parate, in conditiile art.453 alin.2 Cod de procedura civila, nefiind facuta dovada cheltuielilor, astfel cum impun dispozitiile art.452 Cod de procedura civila.
S-a avut in vedere faptul ca documentele justificative depuse de parate privesc un alt dosar decat cel de fata, astfel incat cheltuielile nu pot fi puse in sarcina reclamantilor, nefiind prilejuite de prezenta cauza.
Impotriva acestei solutii, in termenul legal, la datele de 29 decembrie 2015, respectiv 06.01.2016, au declarat apel ambele parti, cererile de apel fiind inregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VI-a Civila la data de 18 ianuarie 2016.
Prin apelul declarat, apelantii – reclamanti au solicitat schimbarea, in parte, a hotararii apelate in sensul admiterii si a capetelor de cerere privind constatarea ca nule absolut a urmatoarelor clauze abuzive cuprinse in: art.5.1. lit. b – comisionul de acordare; art.5.1 lit. c din Contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07.02.2008, art.I.5.1. lit. c din actul Aditional nr.2 din data de 19.08.2011, art.II.5.1 lit. c din Actul Aditional nr.3 din data de 20.08.2012 care prevad comisionul de administrare; art.II.5.1 lit. f din Actul Aditional nr.1 din data de 20.08.2010 la Contractul de facilitate de credit si garantie, art.I.5.1 lit. f din Actul aditional nr.2/19.08.2011 si art.II.5.1 lit. f din Actul aditional nr.3/20.08.2012 in care este prevazut comisionul de reesalonare; art.8.4 si art.8.6 din Contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07/02/2008; obligarea paratelor in solidar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare, administrare si reesalonare, plus dobanda legala aferenta calculata incepand cu data de 05.12.2014 si pana la data platii efective.
In dezvoltarea motivelor de apel se arata ca instanta de fond, prin refuzul de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze, a incalcat dispozitiile Legii nr.193/2000, art.11 alin.1 si art.20 din Constitutie, precum si prevederile Directivei 93/2013 si ale jurisprudentei CJUE.
Se subliniaza ca, in cauza, contractele incheiate sunt contracte de adeziune, clauzele fiind stabilite in mod unilateral de catre banca, posibilitatile de negociere fiind extrem de reduse sau lipsind cu desavarsire.
Facand referire la prevederile Legii nr.193/2000, ale Directivei 93/2013/CEE si ale jurisprudentei CJUE, apelantii reclamanti arata ca orice clauza contractuala care nu a facut obiectul unei negocieri individuale sa poate fi controlata pentru aprecierea eventualului sau caracter abuziv.
Mai arata apelantii – reclamanti ca instanta de fond, in mod gresit, a apreciat ca aceste comisioane fac parte din pretul contractului, ca sunt justificate de contraprestatia bancii si ca nu creeaza un dezechilibru intre obligatiile partilor contractante.
Se arata in acest sens ca imprejurarea prin care clauza contestata a putut fi cunoscuta de catre reclamanti de la momentul incheierii contractului nu este suficienta pentru a inlatura lipsa negocierii, in conditiile in care acestia nu au posibilitatea de a influenta continutul respectivei clauze.
Se mai adauga, cu privire la comisionul de acordare, ca reclamantii au platit si comisionul de analiza, reclamantii achitand astfel toate spezele, iar banca neavand niciun risc, creandu-se astfel disproportii vadite intre drepturile si obligatiile celor doua parti. Se subliniaza, fata de prevederile Legii nr.190/1999, ca legiuitorul a dorit sa limiteze doar in cazul creditelor ipotecare, cheltuielile ce pot fi retinute in sarcina clientului.
Referitor la comisionul de administrare se arata ca din ansamblul actului aditional nr.3 la contract rezulta ca ceea ce percepe parata cu titlu de comision de administrare ar fi in realitate un comision de risc.
In ceea ce priveste comisionul de reesalonare se arata ca la momentul incheierii contractului acest comision nu exista, iar clauza nu a facut obiectul unei negocieri individuale, nefiind respectate cerintele bunei-credinte, echilibrului si transparentei.
Referitor la clauza prevazuta de art.8.4 din contract se arata ca instanta de fond considera in mod gresit ca nu are caracter abuziv, raportandu-se la OUG nr.50/2010, act normativ despre care recunoaste ca nu este incidenta in cauza.
In fine, o ultima critica vizeaza clauza prevazuta de art.8.16, in analiza careia instanta de fond are o motivare contradictorie.
In drept au fost invocate prevederile art.466 si urm. C.pr.civ.
Cererea de apel este scutita de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin apelul declarat, apelantele – parate au solicitat modificarea, in parte, a hotararii apelate in sensul respingerii, integral, a cererii de chemare in judecata si obligarea intimatilor-reclamanti la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de solutionarea cauzei.
In dezvoltarea motivelor de apel se arata ca institutia de credit si-a indeplinit obligatia de transparenta si de a nu stipula clauze abuzive. Se afirma ca obligatia de transparenta a clauzelor contractuale nu trebuie interpretata ca o obligatie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmeaza a fi incheiate. Nu trebuie confundata obligatia de transparenta cu o asa-zisa obligatie a bancii de a fi avocatul consumatorului.
Mai adauga apelantele – parate ca atat legea nr.193/2000 cat si Directiva 93/13 nu reprezinta instrumente prin care se interzice incheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune.
Sustin apelantele – parate ca prevederile prevazute la art.4.4, art.6.4, art.8.14 si art.8.15 din contractul de credit si art.8.3 din conditiile generale nu sunt clauze abuzive, in sensul art.4 din Legea nr.193/2000.
Sub acest aspect apelantele – parate solicita instantei de apel sa constate ca prevederile art.4.4 si art.6.4 din contract referitoare la penalitatile de intarziere, fac parte din obiectul principal al contractului, acestea fiind enuntate in mod clar si neechivoc.
In subsidiar, in masura in care se va aprecia ca aceste prevederi nu fac parte din obiectul principal al contractului se solicita sa se constate ca aceste clauze reprezinta o aplicare a dispozitiilor legale in vigoare (art.1535 C.civ. si art.1 alin.1 din OG nr.13/2011), ce conduc la aceeasi finalitate, respectiv excluderea clauzelor de la controlul privind domeniul clauzelor abuzive.
Se mai adauga ca nu se poate retine existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, cat timp dobanda majorata reprezinta, in fapt, o clauza penala prin care partile au evaluat anticipat eventualul prejudiciu pe care il va suferi creditorul, in situatia in care debitorul nu isi indeplineste obligatiile asumate.
In ceea ce priveste cerinta ca respectiva clauza sa fie negociata, se subliniaza ca unitatea bancara a demarat demersurile de negociere, inaintand intimatilor oferta de credit prin care se rezumau cele mai importante dispozitii contractuale referitoare la pret.
Referitor la prevederile art.8.14 si art.8.15 din contract si art.8.3 din conditiile generale se solicita sa se observe ca aceste clauze nu pot avea caracter abuziv de vreme ce chiar vechiul C.civ. si C.pr.civ. prevad sanctiuni energice in cazul in care debitorul nestatornic nu isi indeplineste in mod corespunzator obligatiile contractuale, fiind decazut din beneficiul termenului suspensiv sau al termenului de gratie.
Se mai arata instantei de apel ca toate obligatiile asumate de intimatii-reclamanti sunt obligatii esentiale, in legatura cu utilizarea si rambursarea creditului, astfel incat este justificata sanctiunea prevazuta de parti in contract, respectiv declararea scadentei anticipate a creditului, pentru neexecutarea oricarei obligatii asumate.
O ultima critica formulata de apelantele – parate priveste respingerea cererii de obligare a reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata, aratandu-se ca atat factura cat si extrasul de cont fac referire la numarul de dosar de la Judecatoria Sectorului 6 Bucuresti, instanta pe rolul careia s-a inregistrat initial cauza.
In drept au fost invocate prevederile art.466 si urm. C.pr.civ.
La data de 28 ianuarie 2016, prin serviciul Registratura, s-a depus la dosarul cauzei intampinarea formulata de apelantii – reclamanti fata de apelul formulat de apelantele – parate, prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de parate.
In combaterea motivelor de apel formulate de parate se arata ca acestea nu au facut dovada ca prin notificarea din data de 08.04.2009 s-ar fi adus la cunostinta reclamantului imprejurarea ca drepturile ce decurg din contractul de credit ar fi fost cesionate unei alte parti.
Se mai adauga ca perceperea comisionului de acordare este nu numai abuziva, ci si nelegala, avand in vedere ca profesionistul a incasat acest comision desi acest lucru este interzis potrivit art.15 din Legea nr.190/1999.
Apelantii – reclamanti afirma ca paratele aveau obligatia de informare a reclamantilor, ca in cauza suntem in prezenta unor contracte standard, preformulate, iar reclamantii nu au putut face vreo contraoferta bancii sau influenta continutul contractului de credit.
Referitor la acordarea cheltuielilor de judecata se arata ca sunt incidente prevederile art.451 alin.2 si art.453 alin.2 teza I C.pr.civ.
In drept au fost invocate prevederile art.471 alin.5 C.pr.civ.
La data de 08 februarie 2016, prin serviciul Registratura, s-a depus la dosarul cauzei intampinarea formulata de apelantele – parate prin care s-a solicitat respingerea apelului declarat de apelantii – reclamanti ca nefondat si obligarea reclamantilor la plata cheltuielilor de judecata.
In aparare apelantele – parate arata ca toate clauzele referitoare la dobanda, comisioane precum si moneda in care s-a stabilit restituirea creditului sunt elemente care formeaza costul total al creditului. Acest cost, impreuna cu marja de profit a bancii formeaza pretul contractului de credit, acesta din urma reprezentand componenta esentiala a obiectului contractului de credit de consum.
Se mai adauga ca niciuna dintre clauzele atacate nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, aceste clauze, perfect legale fiind negociate si aduse la cunostinta reclamantilor.
Referitor la comisionul de acordare se arata ca atat timp cat legea a permis anterior intrarii in vigoare a OUG nr.50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive.
Cu privire la clauzele care reglementeaza comisionul de administrare se arata ca acestea au fost redactate in mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a carui valoare putea fi calculata chiar la momentul incheierii actului, iar acest comision nu poate reprezenta o dobanda mascata, intrucat cele doua costuri sunt percepute din ratiuni diferite.
Mai adauga apelantele – parate ca face parte din obiectul principal la contractului comisionul de reesalonare, care a fost achitat in baza unui serviciu suplimentar solicitat in mod expres de client.
Referitor la capatul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art.8.4 se arata ca aceasta clauza nu este de natura sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Prevederile criticate nu pot fi considerate abuzive intrucat ele sunt permise de legislatia aplicabila in materie, neputand fi considerate de plano abuzive.
In fine, se arata cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute in art.8.16 din contract ca apelantii nu au fost obligati sa semneze contractul de credit in aceasta forma, insa, prin semnare, si-au insusit dispozitiile contractuale, inclusiv pe cea cu privire la declararea ca au citit, inteles si acceptat clauzele contractuale.
In drept au fost invocate prevederile art.471 si urm. si art.451 C.pr.civ.
In apel nu au fost administrate probe noi.
Analizand apelurile in raport de actele si lucrarile dosarului, de criticile formulate si cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea, constata urmatoarele:
Asupra apelului declarat de apelantii – reclamanti Hora Ciprian Florin si Hora Laura:
1. Criticile referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare, administrare si reesalonare prevazute in contractul de credit si actele aditionale, nu vor fi primite.
Cu titlu preliminar Curtea constata ca se impune a se analiza daca aceste comisioane fac parte din obiectul principal al contractului pentru a se stabili daca, in mod corect, au fost analizate de tribunal prin raportare la prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, ori daca se impune analiza acestora prin prisma prevederilor art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, astfel cum au solicitat apelantii.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Aceasta prevedere a fost transpusa in dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit caruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerintele de pret si plata, pe de-o parte, si nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte. Singura conditie pe care legea o impune este ca aceste clauze sa fie exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Pe cale de consecinta, odata constatata incadrarea unei anumite clauze in cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiza conditiile prevazute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodata trebuie avuta in vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridica specifica a contractului de credit, care se deosebeste de contractul de imprumut (ce creeaza obligatii doar in sarcina imprumutatului), constand in restituirea sumei imprumutate si a dobanzii aferente. Natura juridica a contractului de credit este una mult mai complexa intrucat nu se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, obligatii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului, astfel incat se poate considera si in privinta acestora ca au fost considerate ca fiind esentiale de catre parti la incheierea contractului, astfel incat fac parte din obiectul principal al contractului.
Desi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineste obiectul contractului, in conditiile in care sunt exprimate in mod clar si inteligibil, nici legea nr.193/2000 si nici Directiva 93/13 nu definesc notiunea de „obiect al contractului”. Insa, in cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei notiuni care trebuie avute in vedere tinand seama de cerintele aplicarii uniforme a dreptului Uniunii, in masura in care termenii unei dispozitii de drept ale Uniunii (respectiv Directiva 93/13) care nu face nicio trimitere expresa la dreptul statelor membre in sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia trebuie sa primeasca o interpretare autonoma si uniforma. In acest sens, CJUE a retinut ca in fapt clauzele contractuale care se circumscriu notiunii de „obiect principal al contractului”, in sensul acestei dispozitii, trebuie intelese ca fiind cele care stabilesc prestatiile esentiale ale acestui contract si care, ca atare il caracterizeaza.
Avand in vedere sustinerile din cererea de apel se poate deduce ca apelantii – reclamanti apreciaza ca obiectul principal al contractului de credit este acordarea imprumutului si plata dobanzii, restul comisioanelor fiind accesorii, motiv pentru care nu pot fi incluse in obiectul principal al contractului. Cu toate acestea contractul de credit se caracterizeaza prin aceea ca este un contract complex, astfel ca nu se poate sustine in mod rezonabil ca acesta se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, ci se refera si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului.
Pe cale de consecinta se apreciaza ca, in mod corect, a concluzionat tribunalul ca si celelalte prestatii care au stransa legatura cu acordarea creditului fac parte din obiectul principal al contractului.
Atat comisionul de acordare cat si comisionul de administrare si cel de reesalonare se incadreaza in „obiectul principal al contractului” putand fi calificate drept o prestatie esentiala stabilita in sarcina imprumutatului.
Data fiind ratiunea perceperii acestora, respectiv pentru verificarea bonitatii clientului, a efectuarii de operatiuni in scopul utilizarii/rambursarii creditului, si a reesalonarii creditului, la solicitarea clientului, cele trei tipuri de comisioane au fost percepute de catre banca fiind in stricta legatura cu acordarea, respectiv reesalonarea creditului, astfel incat aceste prestatii pot fi considerate in lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esentiale astfel incat caracterizeaza contractul.
In ceea ce priveste exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la raportul pret – calitate, contrar opiniei apelantilor, Curtea apreciaza ca exista din partea bancii o contraprestatie atat pentru comisionul de acordare cat si pentru cel de administrare si cel de reesalonare.
Simplul fapt ca aceste comisioane nu sunt definite ca atare prin conventia de credit nu poate echivala cu lipsa unei contraprestatii. Astfel, dupa cum rezulta chiar din denumire, comisionul de acordare vizeaza demersurile efectuate de banca anterior incheierii creditului pentru verificarea bonitatii clientului, iar existenta unui comision de analiza nu exclude de plano posibilitatea achitarii si a unui comision de acordare. Potrivit contractului, comisionul de analiza, in cuantum de 100 lei, se achita la data depunerii cererii de credit, iar comisionul de acordare este de 2% din valoarea creditului platibil la data semnarii contractului sau cel mai tarziu la data primei trageri. Astfel, atat valoarea cat si modul in care se percep aceste comisioane denota servicii diferite, insa asupra contraprestatiei bancii in cazul comisionul de analiza, platibil la depunerea cererii de creditare, instanta nu se poate pronunta, intrucat nu a fost investita cu o asemenea cerere.
Comisionul de administrare priveste efectuarea de operatiuni de cont bancar de catre creditor, in scopul utilizarii creditului, urmarirea modului in care creditul este rambursat. In analiza comisionului de administrare nu se poate face abstractie de durata creditului, care se intinde pe o perioada de 360 de luni, perioada in care se pot efectua diverse operatiuni de cont care, in mod evident, implica o contraprestatie din partea creditorului.
De asemenea, in cazul comisionului de reesalonare, acesta este achitat ca urmare a unor servicii suplimentare solicitate de catre apelantii – reclamanti, si anume modificarea contractului initial de credit si garantie. Or, reesalonarea creditului implica activitati de cont, emiterea de noi grafice de rambursare, verificarea bonitatii clientului, activitati ce reprezinta o contraprestatie a bancii. In mod corect banca nu a perceput acest comision, inca de la incheierea contractului initial de cred si garantie, ci numai la momentul la care reclamantii au solicitat reesalonarea, comisionul fiind evidentiat in cele trei acte aditionale incheiate intre parti, prin care, la solicitarea imprumutatului, s-au modificat costurile initiale.
Nefondate sunt si criticile formulate de apelantii – reclamanti referitoare la caracterul „clar si inteligibil” al clauzelor, prin care se arata ca prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigura informarea completa si corecta a consumatorilor despre obligatiile asumate, limbajul folosit de banca fiind neclar si echivoc.
In interpretarea prevederilor art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE in cauza Kasler CJUE a mai stabilit ca „Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului la care se refera clauza respectiva, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste.”
Aplicand aceste reguli la litigiul de fata se constata ca in contractul de credit se mentioneaza, in mod expres, ca imprumutatul datoreaza un comision de acordare de 3.830,4 CHF, care se achita la data semnarii contractului sau cel mai tarziu la data primei tragerii, precum si un comision de administrare lunar de 0,15% platibil incepand cu a 13-a scadenta. Procentul initial stabilit pentru comisionul de administrare a fost pastrat si prin actele aditionale, acte prin care s-a indicat in mod expres si valoarea comisionului de reesalonare – 0,7 % p.a. aplicabil la valoarea soldului.
In atare conditii Curtea, in acord cu tribunalul, apreciaza ca aceste trei clauze au fost exprimate intr-un mod clar si inteligibil, astfel incat consumatorul a fost in masura a cunoaste, chiar de la data incheierii contractului, intinderea obligatiei asumate.
Nu pot fi primite nici criticile apelantilor in sensul ca prevederea care vizeaza comisionul de acordare ar fi in contradictie cu prevederile Legii nr.190/1999 deoarece art.15 prevede ca „in sarcina imprumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente intocmirii documentatiei de credit si constituirii ipotecii si altor garantii, dupa caz”. Astfel, solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior incheierii creditului, pentru verificarea bonitatii clientilor, se incadreaza in notiunea de cheltuieli aferente intocmirii documentatiei de credit, din moment ce aceasta notiune se refera, evident, la aspectele anterioare acordarii creditului, in scopul acordarii acestuia.
De asemenea, nu se poate sustine, in mod intemeiat, ca prin comisionul de administrare banca solicita, in realitate, un comision de risc, deoarece, in primul rand, comisionul de risc nu este prin el insusi un comision interzis de prevederile legale pentru a fi necesara deghizarea acestui comision prin intermediul unui alt comision. In al doilea rand, dupa cum s-a indicat mai sus instanta apreciaza ca in cauza suntem in prezenta unui comision de administrare, prevazut in contract cu respectarea dispozitiilor legale, astfel ca nu se impune modificarea hotararii tribunalului sub acest aspect.
2. Criticile referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art.8.4 din contractul de credit si de garantie sunt fondate.
Potrivit acestei clauze creditorul are dreptul sa declare exigibil anticipat creditul, fara indeplinirea niciunei formalitati, in cazul in care orice alte credite acordate de creditor sau de institutii financiare care fac parte din grupul creditorului, sunt declarate exigibile anticipat, in conditiile stabilite in respectivele contracte de credit.
Fata de aspectele retinute mai sus (in analiza primei critici), Curtea constata ca prevederea cuprinsa la art.8.4 din contractul de facilitate de credit si garantie nu face parte din obiectul principal al contractului, fiind o clauza cuprinsa intr-un contract preformulat prin care se creeaza o situatie defavorabila consumatorului, care este suspus riscului declararii scadentei anticipate in situatii care nu au legatura cu contractul de fata.
Nu pot fi considerate drept clauze conforme cu drepturile conferite consumatorului, prevederile care permit bancii sa declare scadenta anticipata pentru nerespectarea de catre imprumutat a unor clauze din alte conventii incheiate cu banca sau chiar cu alte societati financiare aflate in grupul creditorului.
Sustinerile apelantelor - parate in sensul ca aceasta clauza reia prevederile cuprinse in art.1025 C.civ. ori art.263 si 382 C.pr.civ. nu vor fi primite deoarece dispozitiile legale referitoare la conditia suspensiva ori acordarea termenului de gratie, ori decaderea din acest termen nu au nicio legatura cu indeplinirea obligatiilor rezultate dintr-un contract de credit.
In concluzie, sub acest aspect Curtea a apreciat intemeiat apelul declarat de catre apelantii – reclamanti urmand a modifica sentinta de fond in sensul constatarii caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art.8.4. din contractul de facilitate de credit si garantie nr.103693/07.02.2008 si constatarii nulitatii absolute a acestei clauze.
2. Critica referitoare la gresita respingere a capatului de cerere privitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazute la art.8.16 din contractul de facilitate de credit si de garantie este nefondata.
Potrivit acestei clauze imprumutatul a declarat ca a citit, inteles si acceptat clauzele contractului, si ca acestea au fost negociate cu CEI in conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000.
Curtea constata ca prin cererea de apel, apelantii – reclamanti, cu privire la aceasta clauza, invoca o motivare contradictorie a tribunalului, critica ce nu poate fi primita.
Tribunalul a retinut ca prevederile art.8.16 din contractul de facilitate de credit si garantie nu dau nastere la drepturi si obligatii in sarcina partilor, astfel ca nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual, iar faptul ca reclamantii nu au putut influenta continutul clauzei nu este prin el insusi un argument pentru a constata clauza ca fiind abuziva.
Considerentele tribunalului nu sunt contradictorii, ci doar explica faptul ca o clauza nu poate fi considerata ca fiind abuziva numai prin prisma faptului ca este inclusa intr-un contract nenegociat, ci trebuie sa fie indeplinite toate cele trei conditii impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Analizand mentiunile din cererea de chemare in judecata Curtea constata ca apelantii – reclamanti nu au sustinut si nici nu au incercat sa dovedeasca in ce mod aceasta clauza creeaza un dezechilibru intre partile contractante, limitandu-se la a afirma ca nu au participat la conceperea modelului de contract.
Or, in acord cu solutia tribunalului, Curtea retine ca lipsa negocierii nu conduce la anularea clauzei in masura in care nu se poate retine existenta unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.
Chiar daca apelantii – reclamanti, prin semnarea contractului de facilitate de credit si garantie, si-au insusit si clauza contestata, nu se poate retine ca acestia au suferit o vatamare, odata ce toate criticile formulate prin cererea de chemare in judecata le-au fost analizate, fara a le fi opusa clauza prevazuta de la art.8.16 din contract.
In concluzie, Curtea nu a modificat solutia tribunalului in cazul clauzei prevazuta la art.8.16 din contract.
Asupra apelului declarat de apelantele – parate C I IFN SA si C E B NV:
1. Criticile referitoare la gresita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.4.4 si art.6.4 din contractul de credit, sunt fondate.
In dezvoltarea acestei critici apelantele – parate, invoca, cu titlu preliminar, ca fac parte din obiectul principal al contractului cele doua clauze a caror nulitate a fost constatata de catre tribunal, motiv pentru care se impune a se analiza daca se impune analiza acestor clauze in conformitate cu prevederile art.4 alin.1 sau cu prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
Avand in vedere considerentele aratate in analiza primului motiv de apel al apelantilor – reclamanti, precum si statuarile CJUE din cauza Kasler, dar si din cauza Matei, prin care se aduc explicatii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse in notiunea de „obiect principal al contractului”, se apreciaza ca prevederile contractuale declarate nule de tribunal, care reglementeaza dobanda majorata in caz de intarziere la plata precum si punerea in intarziere a debitorului in caz de neexecutare a obligatiilor contractuale, nu fac parte din obiectul principal al contractului.
Contrar opiniei apelantelor – parate se impune a se verifica daca aceste clauze respecta prevederile art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 potrivit carora „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”.
Referitor la conditia negocierii Curtea retine ca negocierea presupune ocazia oferita destinatarului de a influenta efectiv continutul si numarul clauzelor. Apelantele - parate nu a facut insa dovada schimbarii/ modificarii vreunei clauze din initiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului ca aceasta din urma a avut si alte optiuni decat cea de a adera in integralitate la clauza prestabilita sau de a o refuza tot in integralitate.
Optiunea consumatorului de a incheia sau nu contractul nu inlatura caracterul sau abuziv, intrucat art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune conditia inexistentei unei optiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori presteaza servicii similare. Ceea ce sanctioneaza legea este ca, in masura in care consumatorul doreste sa beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie sa accepte, in bloc, conditiile generale practicate de acesta, materializate intr-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau sa renunte cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Aceasta optiune nu poate fi considerata multumitoare, intrucat legislatia pentru protectia consumatorului urmareste sa-l puna pe consumator in situatia de a beneficia fara restrictii de produsele sau serviciile oferite pe o anumita piata, fara a fi nevoit sa accepte clauze care creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul sau si contrar cerintelor bunei-credinte. De aceea, acceptarea de catre debitor a clauzelor in discutie, nu inlatura nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr.193/2000 si nici caracterul abuziv al clauzei.
In cazul contractului incheiat intre partile cauzei, in mod corect, s-a constatat ca acesta este un contract de adeziune, intrucat clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de catre banca, in conditiile generale de finantare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenta prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori.
Faptul ca debitorii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu inseamna ca nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. De asemenea, faptul ca apelantii – reclamanti au acceptat si o clauza prin care se prevede in mod expres ca au citit, inteles si negociat contractul nu ii lipseste pe acestia de posibilitatea de a contestat caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Solutia contrara ar lipsi de control efectiv actele juridice incheiate cu comercianti, intrucat legitimitatea procesuala este recunoscuta doar partilor contractante, un consumator neputand ataca in justitie decat un act la incheierea caruia a luat parte.
De altfel, o astfel de interpretare contravine si jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, care a stabilit in cauza Murciano Quintero, ca protectia recunoscuta consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanta nationala sa poata verifica din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv. Curtea a statuat ca: „In ce priveste problema daca o instanta investita cu un litigiu decurgand dintr-un contract incheiat intre un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu in ce masura clauzele cuprinse in acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat ca sistemul de protectie introdus prin directiva porneste de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, intr-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora”.
Imprejurarea ca debitorul are studii superioare sau cunostinte de specialitate juridica sau chiar economica, nu constituie, in sine, un motiv de a considera ca nu are calitatea de consumator si ar fi lipsit de protectia instituita de Legea 193/2000, din moment ce acesta a actionat in afara activitatii sale profesionale (paratele nu au invocat si dovedit contrariul), respectandu-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul ca in concret consumatorul a putut intelege continutul clauzelor contractului, data fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidenta a prevederilor Legii nr.193/2000.
A valida un astfel de rationament, ar echivala cu lipsirea, in mare parte, de aplicabilitate a dispozitiilor acestui act normativ, in conditiile in care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmarit sa protejeze tocmai consumatorii care deja au incheiat contracte ce ar putea contine clauze abuzive. Codul civil consacra principiul libertatii contractuale, dar art.969 C.civ. confera putere de lege doar conventiilor legal facute, Legea nr.193/2000 reglementand tocmai situatii in care clauze contractuale consimtite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
In concluzie, in acord cu sustinerea apelantilor – reclamanti, Curtea retine caracterul ne-negociat al clauzelor constatate de tribunal ca a fi abuzive, insa atrage atentia asupra faptului ca simpla constatare a lipsei caracterului negociat al contractului nu conduce de plano la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.
Verificand indeplinirea conditiei existentei unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, Curtea constata ca prevederile art.4.4 si art.6.4 din contractul de facilitate de credit si garantie nu creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
In dovedirea caracterului abuziv al clauzelor, reclamantii au invocat caracterul disproportionat al penalizarii in cazul intarzierii la plata precum si faptul ca nu exista o sanctiune corelativa si in cazul in care banca nu isi executa propriile obligatii.
Curtea constata ca prevederile criticate, pe de o parte, stabilesc faptul ca debitorii sunt de drept in intarziere in cazul in care nu isi executa obligatiile contractuale, iar pe de alta parte, reprezinta, in fapt, o evaluare conventionala a prejudiciului suferit de banca in cazul in care apelantii – reclamanti nu isi achita obligatiile de plata la scadenta.
Faptul ca prin contract, in caz de neachitare la termen a obligatiilor apelantii pot plati o dobanda majorata (penalizatoare) nu atrage de plano constatarea unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor. De asemenea, faptul ca in contract nu este prevazut si un comision de penalizare si in ipoteza in care banca nu isi indeplineste obligatiile este justificata se faptul ca acest comision se aplica numai in situatia in care imprumutatii nu achita la scadenta ratele nu si in situatia neindeplinirii altor obligatii. De altfel, acest comision este un procent din suma datorata. Cum banca nu are obligatia de a achita reclamantilor succesiv sume de bani, este firesc sa nu fie stipulat un asemenea comision de penalizare in sarcina bancii. Obligatia baneasca a bancii consta in punerea la dispozitia imprumutatului a sumei de bani, iar aceasta obligatie se executa imediat dupa incheierea contractului, banca nemaiavand alte obligatii pecuniare, ulterioare, in raport de care sa se prevada o dobanda sau un comision penalizator.
In sensul acestei solutii, se mai retine si ca Directiva Parlamentului European si a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori permite inserarea in contractele de credit a dobanzii penalizatoare.
In concluzie, Curtea a modificat solutia tribunalului in sensul ca va respinge capatul de cerere prin care se solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.4.4 si art.64. din contractul de facilitate de credit si garantie nr.103690/07.02.2008.
2. Criticile referitoare la gresita constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art.8.14 si art.8.15 din contractul de facilitate de credit si garantie si art.8.3 din conditiile generale de creditate, sunt, de asemenea, fondate.
Se retine ca potrivit art.8.14 din contractul de credit debitorul renunta la beneficiul termenului, astfel ca CEI isi rezerva dreptul de a declara scadenta anticipata in cazul neindeplinirii oricarei obligatii, la termenele si conditiile prevazute in contract, art.8.15 defineste cazul de culpa, iar art.8.3 din conditiile generale de creditare, anexa la contractul de facilitate de credit si garantie, mentioneaza, de asemenea, posibilitatea CEI de a declara scadenta anticipata in cazul in care nu se respecta obligatiile contractuale.
Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea constata ca dispozitiile art.8.14 si art.8.15 din contractul de facilitate de credit si garantie si art.8.3 din conditiile generale de creditate nu fac parte din obiectul principal al contractului si sunt prevederi incluse intr-un contract ne-negociat cu consumatorul.
Cu toate acestea Curtea constata, si in acest caz, ca prevederile contractuale contestate nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamantii sustin ca aceste clauze permit comerciantului sa stabileasca unilateral momentul scadentei anticipate, inclusiv in situatii care ar excede culpei imprumutatilor.
In dezacord cu sustinerile apelantilor – reclamanti Curtea reitereaza considerentele de mai sus potrivit carora contractul de credit este un contract complex, care nu se limiteaza doar la acordarea imprumutului si restituirea acestuia cu dobanda, ci vizeaza si la efectuarea unor alte prestatii aflate in stransa legatura cu acordarea creditului. Neindeplinirea obligatiilor contractuale, astfel cum a fost definit drept caz de culpa, poate atrage scadenta anticipata a creditului, la momentul nerespectarii obligatiilor asumate. O asemenea interpretare nu echivaleaza cu dreptul bancii de a stabili unilateral momentul scadentei, iar in cazul in care banca ar utiliza in mod abuziv dreptul conferit prin contract, reclamantii au la indemana contestatia la executare pentru a cere sanctionarea atitudinii abuzive a bancii.
Contractul de credit stabileste in mod expres o serie de obligatii in sarcina imprumutatului, iar acesta prin simpla lecturare a conventiei poate intelege cu usurinta care este sanctiunea care intervine in caz de culpa contractuala.
Curtea mai noteaza ca respectivele clauze care dau dreptul bancii sa declare creditul scadent anticipat au fost redactate in mod clar, au fost aduse la cunostinta imprumutatului la momentul incheierii contractului astfel ca nu se poate retine nici un argument care sa conduca la calificarea clauzelor ca a fi abuzive.
Totodata, Curtea reaminteste ca a amendat prevederea contractuala care permite bancii sa declare scadenta anticipata in cazul nerespectarii obligatiilor asumate de consumator pri
Sursa: Portal.just.ro
Alte spete Contracte
Nulitate act - Hotarare nr. 735 din data de 10.10.2017Dobanzi comerciale. Titlu executoriu. Inadmisibilitate. - Decizie nr. 17/R/2010 din data de 04.01.2010
Prestari servicii apa. Necontorizat. - Decizie nr. 111/R/2010 din data de 01.02.2010
Recurs prest tab - Sentinta civila nr. 05695 din data de 25.01.2010
LITIGII CU PROFESIONISTI - Sentinta civila nr. 180 din data de 24.02.2016
Cerere cu valoare redusa. Cerere de restituire a unui imprumut, formulata inainte de termenul scadent. - Sentinta civila nr. 429 din data de 09.10.2014
Instrainarea si dobandirea terenurilor prin acte juridice intre vii, doar prin incheierea ad validitatem a actului in forma autentica - Decizie nr. 156 din data de 28.02.2013
Constatare a nulitatii absolute a clauzei privind onorariul de succes din contractul de asistenta juridica - Decizie nr. 755 din data de 27.09.2012
Obligare incheiere contract in forma autentica - Decizie nr. 367 din data de 18.10.2010
Despagubiri contractuale - Sentinta comerciala nr. 791/C din data de 20.04.2010
Contract de vanzare-cumparare - Sentinta comerciala nr. 221/C din data de 16.02.2010
Contract de leasing - Sentinta comerciala nr. 221/C din data de 16.02.2010
EFECTELE TERMENULUI DE 45 DE ZILE PREVAZUT LA ART.31 ALIN. 3 DIN LEGEA NR. 47/1992 - Decizie nr. 103 din data de 15.02.2010
Perfectare act - Sentinta civila nr. 683 din data de 12.09.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 688 din data de 13.09.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 622 din data de 05.07.2012
Ordonanta de plata - Sentinta civila nr. 235 din data de 07.03.2012
Revendicare - Sentinta civila nr. 54 din data de 25.01.2012
Ordonanta de plata - Sentinta civila nr. 76 din data de 26.01.2012
Hotarare care sa tina loc de act autentic - Sentinta civila nr. 1576 din data de 21.12.2011