Actiune in revendicare imobiliara. Imposibilitatea restituirii in natura a intregului imobil fostului proprietar. Restituirea prin echivalent. Aplicarea directa a dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului s...

Principalul efect al actiunii in revendicare il constituie readucerea bunului in natura si liber de sarcini in patrimoniul proprietarului si numai in ipoteza in care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publica sau pentru situatia in care bunul a fost instrainat, iar validitatea titlului subdobanditorului a fost confirmata prin hotarare irevocabila - cazul in speta - restituirea se va face prin echivalent.
Privarea de proprietate impune, asadar, statului obligatia de a-l despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile raportata la valoarea bunului, masura constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Imposibilitatea reclamantei de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata in cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. 6311/2000, reclamanta Z.M. a solicitat instantei, in contradictoriu cu paratii Statul Roman prin Ministerul Finantelor, Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, B.A. si M.P., obligarea paratilor sa ii lase in deplina proprietate si linistita posesie imobilul situat in Constanta, strada M.E. nr. 5, compus din teren in suprafata de 500 m.p. si constructie P+1.
Prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003 Tribunalul Constanta a respins ca nefondata actiunea formulata de reclamanta Z.M., prin mandatar A.E. si a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecata catre paratii R.A.E.D.P.P. Constanta si Consiliul Local Constanta.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, a retinut prima instanta ca imobilul care formeaza obiectul cererii de revendicare, situat in Constanta, strada M.E. nr.5, compus din teren in suprafata de 560 mp si constructie, dobandit de reclamanta Z.M. prin contractul de vanzare-cumparare autentificat nr.479/26.03.1949, a trecut in proprietatea statului in temeiul Decretului nr.92/1950, fiind inscris in lista anexa pe numele Z.M. si V.
S-a constatat ca mentionarea in lista anexa a decretului de nationalizare a reclamantei si a sotului acesteia,in conditiile in care bunul avea regimul de bun propriu al reclamantei nu reprezinta un motiv de nelegalitate al titlului statului,intrucat reclamanta figureaza in lista anexa ca si proprietara a imobilului nationalizat.
Apelul declarat de reclamanta impotriva acestei hotarari judecatoresti a fost solutionat prin decizia civila nr. 126/C/15.10.2003 a Curtii de Apel Constanta, care a schimbat in tot hotararea instantei de fond, a admis in parte actiunea reclamantei, in sensul ca au fost obligati paratii (chiriasii) N.I., P.G. si C.Z. (C.Z. pentru terenul de 60 m.p. indiviz) sa lase reclamantei in deplina proprietate si linistita posesie, spatiile pe care le ocupa in prezent (constructii + terenul aferent), situate in Constanta, strada M.E. nr.5 - fosta F.E., impreuna cu paratii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar, R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta si Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice.
Prin decizia civila nr. 501/C/31.10.2006, Curtea de Apel Constanta a admis recursurile declarate de paratii C.Z., Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta prin Primar si R.A. Exploatarea Domeniului Public si Privat Constanta, a casat decizia civila nr.126/C/15.10.2003 a Curtii de Apel Constanta si a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Constanta.
A retinut instanta de recurs ca solutionand apelul, instanta de apel a pronuntat o hotarare impotriva unor persoane care nu au fost parti in proces, si anume, N.I. si P.G., acordand ceea ce nu s-a cerut si fara sa fie citate aceste persoane si incalcand astfel dispozitiile art. 105 alin.2 Cod procedura civila, raportat la respectarea principiului disponibilitatii.
A constatat Curtea de Apel Constanta ca recursul declarat de apelanta-reclamanta Z.M. - prin mandatar A.E. - este tardiv formulat, facand precizarea ca solutionand apelul, tribunalul va analiza si celelalte motive de recurs invocate de catre recurentii-parati C.Z., Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si R.A.E.D.P.P. Constanta.
Cauza a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, Sectia Civila sub nr.4526/118/2006, la termenul de judecata din data de 9 martie 2007 fiind stabilit cadrul procesual pasiv in care urmeaza a fi judecat prezentul apel, avand in vedere prevederile art. 315 Cod procedura civila, raportat la decizia de casare, precum si limitele in care reclamanta a inteles sa se judece.
S-a stabilit, in consecinta, ca intimatii P.G. si N.I. nu au calitate procesuala pasiva in prezentul apel, pentru argumentele aratate in incheiere.
Prin decizia civila nr. 162 din 20 martie 2007, Tribunalul Constanta, rejudecand apelul in limitele stabilite prin hotararea de casare, a respins exceptia lipsei calitatii procesual pasive a intimatului parat Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice - D.G.F.P. Constanta, ca nefondata si a admis apelul reclamantei Z.M., prin mandatar A.E., in contradictoriu cu paratii.
A fost schimbata in tot sentinta civila nr. 185 din 6 februarie 2003, pronuntata de Tribunalul Constanta in dosarul nr. 6311/2000 in sensul admiterii actiunii in parte. Au fost obligati paratii sa lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in Constanta, strada M.E. nr.5, dupa cum urmeaza:
- teren in suprafata indiviza de  455 m.p. (din totalul de 560 m.p.), de catre Statul Roman, Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, M.I., M.P. si C.Z.
- constructia compusa din subsol, parter si etaj, situata pe terenul mentionat, cu exceptia apartamentului situat la parter, compus din doua camere si hol (suprafata construita de 54,84 m.p.) cu nr. cadastral 2896/2, dobandit de paratul C.Z. prin contract de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1417 din 28 aprilie 2000 de BNP B., de catre paratii Statul Roman, Ministerul Finantelor, Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar, R.A.E.D.P.P. Constanta, M.I. si M.P.. S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, formulata de reclamanta, ca nefondata.
Pentru a pronunta aceasta solutie instanta de apel a retinut, in esenta, ca rejudecarea apelului, dupa casare, trebuie realizata in limitele art. 315 alin.(1) Cod procedura civila si cu respectarea principiului "non reformatio in peius", care guverneaza judecata atat in apel, cat si in recurs.
In acest sens s-a retinut ca in conditiile in care recursul reclamantei Z.M. a fost respins ca tardiv formulat, iar recursul declarat de paratul C.Z. a fost admis, cu consecinta casarii hotararii, dupa casare, in apel nu vor mai putea fi reanalizate sustinerile apelantei legate de ceea ce chiar instanta de apel, in primul ciclu procesual a apreciat ca fiind neintemeiat, respectiv proprietatea asupra apartamentului compus din doua camere si hol si terenul aferent in suprafata de 105 m.p.
In ceea ce priveste terenul in suprafata de 60 m.p. indiviz, inchiriat paratului C.Z. de paratul Municipiul Constanta prin primar, s-a retinut ca statul nu detine un titlu valabil pentru acest teren, iar in conditiile in care paratul este un simplu detentor precar se impune restituirea acestuia in natura reclamantei.
Referitor la partea de imobil detinuta de paratii M.I. si M.P. in baza contractului de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997 incheiat in baza Legii nr. 112/1995, Tribunalul Constanta a retinut ca imobilul a fost dobandit in mod abuziv de catre stat in baza Decretului nr. 92/1950, iar titlul exhibat de reclamanta este mai bine caracterizat decat cel invocat de paratii chiriasi cumparatori, care nu au depus diligente minime la data incheierii contractului de vanzare-cumparare pentru a cunoaste viciul titlului vanzatorului - statul roman.
Impotriva acestei decizii, in termen legal au declarat recurs reclamanta Z.M., prin mandatar A.E., si paratii Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor - D.G.F.P. Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta, C.Z. si M.P. si M.I., care au criticat-o pentru nelegalitate.
I. Reclamanta Z.M. a criticat legalitatea hotararii Tribunalului Constanta sub urmatoarele aspecte, conform art. 304 pct.8 si 9 Cod procedura civila:
- Rejudecand apelul, instanta a facut o gresita aplicare a principiului non reformatio in peius, mentinand decizia casata cu privire la apartamentul compus din doua camere si hol, in suprafata de 54,84 m.p. si 105 m.p. teren indiviz. Casarea deciziei nr. 126/C din 15 octombrie 2003 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost totala, pentru motive de ordine publica, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanta Z.M.
- Titlul de proprietate asupra terenului in suprafata de 105 m.p. indiviz emis pe numele paratului C.Z. - Ordinul Prefectului nr. 168 din 3 iunie 2000 este lovit de nulitate, intrucat a fost emis cu incalcarea art. 35 alin.(2) din Legea nr. 18/1991 pentru o suprafata de teren ce excede suprafata construita de 54,84 m.p.
- Instanta de apel in mod gresit a apreciat ca paratul C.Z. a dobandit apartamentul de doua camere si hol cu buna credinta, de la autoarea B.A., in speta nefiind incidente dispozitiile art. 1896 Cod civil ce reglementeaza uzucapiunea de scurta durata, intre 10-20 ani, intrucat statul vanzator nu a detinut cu titlu legal imobilul instrainat.
II. La randul lor, Primarul Municipiului Constanta, Consiliul Local Constanta si R.A.E.D.P.P. Constanta au criticat legalitatea hotararii pronuntata de Tribunalul Constanta sub urmatoarele aspecte:
- In mod gresit instanta de apel a constatat nevalabilitatea titlului statului, apreciind Decretul nr. 92/1950 in contradictie cu Codul Civil, Constitutia din 1948 si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului.
- In ceea ce priveste valabilitatea titlului de vanzare-cumparare incheiat de paratii M., conform Legii nr. 112/1995, in mod gresit s-a apreciat ca acesta nu este valabil, intrucat cumparatorii nu au realizat minime diligente pentru a constata nevalabilitatea titlului statului cu privire la apartamentul vandut; in realitate la momentul cumpararii locuintei, anterior anului 1998, nici instanta de judecata nu mai putea verifica valabilitatea titlului statului si, cu atat mai putin, chiriasii cumparatori.
- Obligatia instituita in sarcina paratilor de a lasa in deplina proprietate reclamantei o suprafata indiviza de teren de 454 m.p. din totalul de 560 m.p. este imposibil de executat in lipsa identificarii acestui teren.
III. Paratul C.Z. a criticat legalitatea hotararii instantei de apel conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila sub urmatoarele aspecte:
1. Incalcarea principiului "non reformatio in peius" si nesocotirea limitelor rejudecarii dupa casare, raportat la apartamentul dobandit de paratii M.P si I. si care a facut obiectul unui contract de schimb de uzufruct incheiat cu C.Z.
2. Instanta de apel, dupa casarea, cu trimitere, a admis actiunea reclamantei in ceea ce priveste intreg apartamentul cumparat de M.P. si I., implicit in ceea ce priveste camera de la etaj si beci, situat la subsol, incaperi care fac obiectul contractului de schimb de uzufruct incheiat cu paratul C.Z., desi aceste incaperi au fost incluse in extinderea cladirii realizate de paratul C.Z. in baza autorizatiei de constructie nr. 24 din 15 ianuarie 2001, act care nu a fost anulat, iar imobilul a dobandit o noua structura arhitectonica fata de bunul preluat de la reclamanta Z.M.
3. In mod gresit s-a dispus restituirea terenului in suprafata indiviza de 60 m.p. care face obiectul contractului de inchiriere nr. 8407/2000 incheiat de paratii C.Z. si R.A.E.D.P.P. Constanta, aceasta suprafata de teren facand parte din terenul atribuit in folosinta cumparatorilor M.P. si I. si a fost utilizat de recurentul parat pentru realizarea extinderii imobilului, in baza autorizatiei de construire nr. 24/2001.
IV. Paratii M.P. si M.I. au criticat legalitatea hotararii pronuntate de Tribunalul Constanta, conform art. 304 pct.9 Cod procedura civila sub aspectul solutionarii cererii reclamantei de revendicare a apartamentului dobandit de ei in baza Legii nr. 112/1995, sustinand ca au fost cumparatori de buna-credinta ai apartamentului, prezumtie ce nu a fost rasturnata de reclamanta, iar instanta de apel nu a analizat elementele particulare ale cazului in referire la conditiile dobandirii locuintei de catre parati, ci a analizat generic instrainarile efectuate in baza Legii nr. 112/1995.
V. Recurentul parat Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor - D.G.F.P. Constanta a criticat legalitatea hotararii instantei de apel sub aspectul solutionarii exceptiei lipsei calitatii sale procesual pasive in actiunea in revendicare promovata de reclamanta, motivat de faptul ca bunul revendicat face parte din patrimoniul Municipiului Constanta, si numai unitatea administrativ-teritoriala, in calitate de proprietar, putea sta in litigiu, in calitate de parata.
La data de 3 iulie 2007 numita P.M.G., chirias in imobil, a formulat o cerere de interventie in interes alaturat paratilor Consiliul Local, Municipiul Constanta, C.Z.
La termenul de judecata din 21 noiembrie 2007, recurentul parat C.Z. a invocat exceptia inadmisibilitatii recursului formulat de reclamanta Z.M., motivat de faptul ca recursul declarat de aceasta intr-un ciclu procesual anterior a fost respins ca tardiv, iar dupa rejudecarea apelului aceasta nu mai poate reitera criticile invocate in recursul respins ca tardiv declarat.
In baza art. 137 Cod procedura civila vom analiza cu prioritate exceptia invocata de recurentul C.Z.
Exceptia inadmisibilitatii recursului declarat de reclamanta Z.M., prin mandatar, se retine a fost vadit nefondata si urmeaza a fi respinsa pentru urmatoarele considerente:
Hotararea judecatoreasca isi produce efectele sale firesti numai intre partile care au participat la judecarea cauzei, prin urmare si in fata instantelor de control judiciar, in speta in fata instantei de recurs - pot fi parti, de regula, doar persoanele intre care s-a legat procesul in fata instantelor de fond si de apel.
Prin intermediul recursului, recurentul solicita exercitarea controlului judiciar impotriva hotararii judecatoresti pronuntate in apel, daca intruneste cumulativ doua conditii, si anume: calitatea de parte in proces si interesul de a ataca hotararea.
In cauza, se retine ca decizia civila nr. 162 din 20 martie 2007, pronuntata de Tribunalul Constanta in apel este o hotarare judecatoreasca susceptibila de a fi atacata cu recurs, iar reclamanta Z.M. a avut calitatea de parte in litigiul solutionat de Tribunalul Constanta, pretentiile sale fiind admise in parte, ca fondate. Intrucat parte din aceste pretentii au fost respinse, reclamanta justifica un interes legitim in exercitarea caii de atac a recursului.
Imprejurarea ca intr-un ciclu procesual anterior, recursul declarat de reclamanta impotriva deciziei civile nr. 126/C din 15 octombrie 2005 a Tribunalului Constanta a fost respins ca tardiv, casarea acestei hotarari judecatoresti dispunandu-se in urma admiterii recursurilor formulate de paratii C.Z., R.A.E.D.P.P. Constanta, Consiliul Local Constanta si Municipiul Constanta, nu este de natura sa determine inadmisibilitatea actualului recurs, ci influenteaza numai limitele in care s-a realizat rejudecarea dupa casare si aplicarea principiului "non reformatio in peius", controlul judiciar urmand a fi realizat si in recursul prezent, cu respectarea acestor limite.
I. Pe fondul recursului declarat de reclamanta Z.M., in referire la imobilul dobandit de paratul C.Z. prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1417 din 28 aprilie 2000, compus din doua camere si hol, cu o suprafata construita de 54,84 m.p. si prin Ordinul Prefectului Constanta nr. 168 din 13 iunie 2000 pentru suprafata indiviza de 105 m.p. se retine ca instanta de apel a facut o corecta aplicare a principiului "non reformatio in peius".
Instanta de apel a facut o corecta aplicare a principiului "non reformatio in peius" in raport cu apelantul.
Spre deosebire de Codul de procedura penala, legislatia procesuala civila nu reglementeaza in mod expres principiul "non reformatio peius", dar doctrina si practica judiciara sunt unanime in a considera ca el isi gaseste aplicarea si in procesul civil, ca o masura de logica juridica si de echitate. Neaplicarea acestui principiu ar putea determina partile sa nu exercite calea de atac chiar daca hotararea este nelegala si prin ea i s-a lezat un drept subiectiv, ceea ce desigur ar fi contrar interesului general de aflare a adevarului si asigurarea respectarii legii prin desfiintarea hotararii pronuntate cu incalcarea ei.
Acest principiu isi gaseste aplicare atat in apel, cat si in recurs, dar si cu ocazia rejudecarii fondului dupa casare, intrucat rejudecarea intervine ca urmare a initiativei partii de a exercita calea de atac a recursului, daca ar exista posibilitatea ca ea sa isi imbunatateasca situatia, ar putea fi uneori determinata sa nu isi asume un astfel de risc si sa renunte numai datorita acestui motiv la atacarea unei hotarari nelegale si prin care i s-a lezat un drept subiectiv.
Situatia partii se poate inrautati in cazul in care si partea adversa a exercitat calea de atac, insa numai daca aceasta a fost admisa.
Daca ambele parti au declarat recurs, insa numai unul dintre acestea a fost admis, iar celalalt a fost respins, partii careia i s-a admis recursul nu i se poate agrava propria situatie la rejudecarea fondului dupa casare, deoarece aceasta rejudecare are loc tocmai ca efect al admiterii recursului ei.
In cauza, se retine ca prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003 Tribunalul Constanta a respins actiunea reclamantei ca nefondata, iar in urma exercitarii caii de atac a apelului formulat de reclamanta Z.M., hotararea primei instante a fost schimbata in parte, prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003 Curtea de Apel Constanta statuandu-se ca sunt fondate pretentiile reclamantei numai in ceea ce priveste imobilul - constructie si teren inchiriat paratilor N.I., P.G. si C.Z. (pentru terenul inchiriat in suprafata de 60 m.p. indiviz), nu si in ceea ce priveste spatiile vandute si terenul atribuit in proprietate paratului C.Z. prin Ordinul Prefectului nr. 168 din 13 iunie 2001.
Impotriva acestei decizii au exercitat recurs atat reclamanta, cat si paratii.
Din analiza deciziei civile nr. 501 din 31 octombrie 2006, pronuntata de Curtea de Apel Constanta, se constata ca instanta de recurs a admis numai recursurile formulate de paratii C.Z., Consiliul Local, Municipiul Constanta si R.A.E.D.P.P. Constanta, a respins ca tardiv formulat recursul reclamantei Z.M., hotararea fiind casata cu trimitere spre rejudecare Tribunalului Constanta, in raport cu pretentiile recurentilor parati.
In cazul acestei casari partiale, instanta care judeca fondul are un camp de judecata mai restrans, retragandu-se din obiectivul instantei acele probleme de drept si acele capete de cerere care au ramas rezolvate irevocabil.
In cadrul problemelor rezolvate irevocabil se retin si aspectele ce vizeaza dobandirea dreptului de proprietate al paratilor C.Z. asupra unei parti din constructie, conform contractului de vanzare-cumparare nr. 1417 din 28 aprilie 2000 si asupra unei suprafete indivize de 105 m.p. ce a facut obiectul Ordinului Prefectului Constanta nr. 168/2001.
Rejudecarea apelului reclamantei Z.M., dupa casare, a fost consecinta admiterii recursului formulat de paratul C.Z., iar cu ocazia rejudecarii apelului nu se putea crea acestui parat o situatie mai grea, decat cea stabilita prin decizia civila nr. 126/2003 a Curtii de Apel Constanta, hotarare prin care paratul fusese obligat sa restituie reclamantei numai suprafata de teren detinuta cu chirie - 60 m.p. indiviz, iar nu si parte din constructie si cei 105 m.p. teren atribuit in proprietate conform Legii nr. 18/1991.
Acelasi principiu de drept - non reformatio in peius - impune si instantei de recurs ca analiza legalitatii hotararii recurate in prezenta cauza de reclamanta Z.M. sa se realizeze in limitele pretentiilor reclamantei ce vizeaza partea din imobil neinstrainata, si care au facut obiectul rejudecarii apelului, dupa casare, conform art. 315 Cod procedura civila.
Pentru aceste considerente, criticile reclamantei ce vizeaza nelegalitatea titlului paratului C.Z. asupra constructiei dobandite prin contract de vanzare-cumparare nr. 1417 din 28 aprilie 2000, cat si asupra terenului in suprafata indiviza de 105 m.p. dobandit prin Ordinul Prefectului Constanta nr. 168/2000 se constata a fi nefondate si urmeaza a fi respinse.
Mentinerea judiciara a actului de instrainare a bunului altuia consolideaza transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului in patrimoniul subdobanditorului. Un asemenea efect este de esenta contractului de vanzare-cumparare si nu poate fi anihilat, prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteza de probatiune a revendicarii. Asa cum s-a subliniat in literatura de specialitate, aceste operatiuni vizeaza, exclusiv, situatia, inexistenta in speta, cand ambele parti ale revendicarii produc titluri derivate care emana de la autori diferiti si care sunt fara vreo legatura (separate intre ele). Ori, in speta, titlurile invocate sunt, in succesiunea lor, intr-o stransa legatura, bazata mai intai pe existenta unui autor comun care a transmis derivat proprietatea imobilului, iar, apoi, statul preluand abuziv bunul l-a instrainat subdobanditoarei B.A. prin contractul de vanzare-cumparare nr. 224/1974 si ulterior paratului C.Z. prin contractul de vanzare-cumparare nr. 1417/2000.
Jurisprudenta C.E.D.O. a statuat ca titlul de proprietate al subdobanditorului de buna credinta, constituit in baza legii si validat in dreptul intern printr-o hotarare definitiva si irevocabila, este protejat prin art. 1 din protocolul nr. I la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproportionate astfel incat, "persoanele care si-au dobandit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse in situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat in trecut aceste bunuri " (in acest sens cauza Pincova si Pinc contra Republica Ceha nr.365/1997, CEDH 2002 - VIII; cauza Raicu contra Romania, hot. din 19.10.2006).
Pe de alta parte, C.E.D.O. a retinut constant in jurisprudenta sa ca "vanzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna credinta chiar daca s-a petrecut inaintea confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizeaza intr-o privare a bunului. O asemenea privare, combinata cu absenta totala a indemnizatiei, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1" (Stoian si altii contra Romania, nr. 57001/2000 din 21.07.2005 "Paduraru contra Romania, nr. 63252/2000, 1.12.2005, Porteanu contra Romania, nr.4596/03 din 16.02.2006).
In conditiile in care restituirea in natura a apartamentului dobandit de paratul C.Z. cu buna credinta nu mai este posibila, reclamantii sunt privati de dreptul lor de proprietate asupra acestei locuinte, pentru acoperirea prejudiciului suferit reclamantii fiind indreptatiti sa obtina valoarea de circulatie  a imobilului instrainat de stat.
Numai in acest fel se va pastra un echilibru just intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus daca persoana in cauza suporta o sarcina speciala si exorbitanta.
Curtea Europeana, in jurisprudenta sa, a retinut in mod constant ca exista in cadrul art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., un drept intrinsec la indemnizatie in cadrul privarii de proprietate, atunci cand despagubirea este necesara in vederea respectarii proportionalitatii intre ingerinta in dreptul individului si "utilitatea publica".
In absenta acestui drept, art. 1 nu va sigura decat o protectie iluzorie si ineficienta a dreptului de proprietate. Prin urmare, nu este suficient ca o privare de proprietate sa urmareasca un scop legitim de utilitate publica; trebuie sa existe un raport de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat.
Principalul efect al actiunii in revendicare il constituie readucerea bunului in natura si liber de sarcini in patrimoniul proprietarului si numai in ipoteza in care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publica sau pentru situatia in care bunul a fost instrainat iar valabilitatea titlului subdobanditorului a fost confirmata prin hotarare irevocabila - cazul in speta - restituirea se va face prin echivalent, prin aplicarea directa  a dispozitiilor Conventiei si a jurisprudentei CEDO in cauza de fata.
Chiar in lipsa unui text expres in CEDO cu privire la obligativitatea hotararii instantei europene in raport cu statul -, statul, privit insa ca "intreg", ca ansamblu organic articulat al autoritatilor publice, inclusiv al celor judecatoresti -, aceasta obligativitate ar putea fi concluzia inevitabila a unui polisilogism, avand ca premisa majora constatarea ca prin insesi prevederile Conventiei (art. 19 si urm. din Titlul II al Conventiei) a fost organizata si functioneaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instrument al unei jurisdictii unice si obligatorii pentru protectia fiintelor umane si asigurarea respectarii obligatiilor asumate in acest domeniu de statele contractante la Conventie.
Statul roman, prin prevederile incluse in Constitutie (art. 11 si art. 20) a inteles sa atribuie semnificatie juridica nationala si constitutionala Declaratiei Universale a drepturilor omului, precum si oricaror pacte sau tratate la care a devenit parte, inclusiv Conventia Europeana, cu toate articulatiile ei, daca acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.
Insasi instanta europeana a precizat ca "hotararile sale au nu numai rolul de a solutiona cauzele cu care este sesizata, ci si pe acela ca, pe un plan mai larg, sa clarifice, sa salvgardeze si sa dezvolte normele Conventiei, contribuind astfel la respectarea, de catre  state, a angajamentelor pe care acestea si le-au asumat in calitatea lor  de parti contractante (Hotararea din 18 ianuarie 1978 in cauza Irlanda contra Regatului Unit).
Curtea a mai retinut ca atunci cand constata o violare a dreptului persoanei, statul are nu numai obligatia de a asigura celui interesat o satisfactie echitabila, dar si de a  alege masurile generale integrate in ordinea sa  juridica interna pentru a preveni violarile constatate de Curte si consecintele acestora. Ea a reafirmat caracterul declarativ al hotararilor ei, dar si scopul preventiv unor litigii repetitive similare (Hotararea din 22 iunie 2004 in cauza Braniowski contra Poloniei).
In acest context, retinandu-se ca o restituire in natura a imobilului instrainat paratului C.Z. nu mai este posibila, pentru acoperirea integrala a prejudiciului reclamantei, care a fost privata nelegal de proprietatea sa  asupra imobilului situat in Constanta, strada M.E. nr. 5, Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor va fi obligat la plata catre reclamanta a valorii de circulatie a terenului indiviz in suprafata de 105 m.p. si a apartamentului ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 224 din 13 martie 1974, incheiat intre O.J.C.V.L. Constanta si B.A., autoarea paratului C.Z.
Aceasta obligatie de plata nu excede obiectului actiunii reclamantei de revendicarea imobilului situat la adresa mai sus  mentionata, ci reprezinta o modalitate de solutionare a actiunii in revendicare a imobilului in ansamblul sau - teren si constructie - cu respectarea drepturilor dobandite de terti cu privire la acest imobil, cat si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei CEDO, obligatorii pentru judecatorii nationali conform considerentelor mai sus expuse.
II. Cu privire la recursurile paratilor M.P. si M.I. si C.Z. se retin urmatoarele:
A. In ceea ce priveste partea din imobil dobandita de paratii M.I. si M.P. prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, incheiat conform Legii nr. 112/1995 si care a facut, in parte, obiectul unui contract de schimb de uzufruct incheiat cu paratul C.Z., intrucat motivele de recurs sunt comune, vor fi analizate impreuna si solutionate printr-un considerent comun.
Paratii M.P. si M.I., in calitate de chiriasi, au dobandit prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997 incheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta proprietatea asupra unui apartament situat in imobilul revendicat de reclamanta, din Constanta, strada M.E. nr.5.
Prin sentinta civila nr. 185 din 06 februarie 2003, pronuntata de Tribunalul Constanta, actiunea reclamantei in revendicare a fost respinsa fata de toti paratii, inclusiv fata de M.P. si I., iar in apelul declarat de reclamanta, prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003 Curtea de Apel Constanta a admis numai in parte pretentiile reclamantei, in referire  la terenul si spatiile locative din imobil ce erau ocupate exclusiv de chiriasi, fiind mentinuta sentinta apelata sub aspectul respingerii actiunii in revendicare, in raport cu paratii M., care devenisera anterior promovarii actiunii in revendicare, proprietarii unei locuinte din imobil.
Recursul formulat de reclamanta a fost respins ca tardiv, astfel ca pretentiile reclamantei in actiunea in revendicare fata de paratii M.P. si I. au ramas irevocabil respinse ca nefondate.
Prin decizia civila nr. 501/C din 31 octombrie 2006 Curtea de Apel Constanta a admis numai recursurile formulate de paratii C.Z., R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta, decizia nr. 126/C din 15 octombrie 2003 fiind casata cu trimiterea cauzei spre rejudecare numai in raport de sustinerile acestor recurenti parati.
Desi paratii M.P. si I. nu au formulat recurs impotriva deciziei civile nr. 126/2003 a Curtii de Apel Constanta si nu se poate pune in discutie incidenta principiului "non reformatio in peius", acestia nu pierdusera procesul nici in fond si nici in apel, iar recursul reclamantei a fost respins ca tardiv, situatie in care problemele de drept sau capetele de cerere care au ramas rezolvate irevocabil, in raport cu anumiti parati, nu mai pot fi repuse in discutie in urmatorul ciclu procesual.
Considerentele expuse cu ocazia analizarii recursului reclamantei Z.M. isi gasesc aplicabilitate si in prezentul recurs, motiv pentru care nu le vom mai relua.
De altfel, se retine ca instanta de apel, reluand judecata acestor aspecte, dezlegate irevocabil, a facut si o aplicare gresita a principiului ocrotirii dreptului dobandit de subdobanditorul de buna credinta, cu titlu oneros a unui imobil si a dispozitiilor art. 46 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, lege care a intrat in vigoare pe parcursul solutionarii prezentei cauze.
In literatura juridica si in practica instantei supreme s-a retinut ca in conditiile in care art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001 nu a fost declarat neconstitutional, iar actiunea in revendicare imobiliara se afla in curs de judecata in prima instanta, in faza de rejudecare dupa casare cu trimitere sau in instanta de apel, paratul cumparator de buna credinta al imobilului poate opune cu succes aceasta aparare, intemeiata pe disp. art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001, avandu-se in vedere disp. art. 47 din aceasta lege (art. 46 dupa republicare), cat si imprejurarea ca actul juridic incheiat in conditiile art. 46 al.2 (denumit art. 45 dupa republicare) intereseaza normele referitoare la organizarea proprietatii si a drepturilor reale care, unanim sunt  considerate de ordine publica.
In consecinta, fiind vorba de regimul viitor al unui drept de proprietate care a format obiectul unei conventii, el va fi guvernat de legea noua, lucru cu atat mai evident, cu cat situatia juridica creata prin conventia de instrainare prevazuta de dispozitiile legale mai sus invocate, se constituie pe planul efectelor sale viitoare in facta futura.
Curtea Constitutionala, prin decizia nr. 191/25.06.2002 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 567/1.08. 2002 a statuat ca disp.art. 46 al.2 din Legea nr. 10/2001(art. 45 dupa republicare), nu incalca dip.art. 15 al.2 din Constitutie, singurul element novator adus de textul legal il constituie consacrarea in terminis, pe cale legala, a principiului ocrotirii bunei credinte, intr-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Consacrarea unei astfel de solutii legislative a fost impusa legiuitorului si de imprejurarea ca, in aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta si realitate si-a avut suportul in cadrul legislativ in vigoare la acel moment, care confirma, cu forta unei prezumtii juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevaratul proprietar.
In cauza, se retine ca prin contractul de vanzare-cumparare, statul, in calitate de proprietar aparent, care preluase abuziv imobilul litigios de la adevaratul proprietar, a instrainat acest bun conform Legii 112/1995 paratilor, care il detineau in calitate de chiriasi.
Paratii au fost cumparatori de buna credinta ai apartamentului, avand convingerea la data incheierii actului de vanzare-cumparare ca tranzactioneaza cu adevaratul proprietar al bunului, eroarea in care s-au aflat fiind comuna, unanima si invincibila.
Anterior cumpararii locuintei, chiriasii nu au fost notificati cu privire la demersurile intreprinse de reclamanta pentru redobandirea proprietatii sale, iar paratii s-au aflat intr-o eroare comuna, in sensul ca a avut convingerea impartasita de toata lumea ca proprietarul aparent este adevaratul titular al dreptului.
Eroarea comuna ce reprezinta de fapt elementul psihologic al teoriei aparentei este doar un criteriu, care trebuie coroborat cu elementele materiale ale teoriei respectiv: publicitatea, notorietatea si persistenta, inclusiv aparenta data de titlul pe care il exhiba presupusul proprietar, din exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului instrainat.
In cauza, se retine ca paratii au inchiriat locuinta in litigiu in anul 1975, prin unitatea specializata in administrarea fondului locativ al statului si in conformitate cu Legea nr. 5/1973, in vigoare la acea data, iar pana in anul 1997, cand a fost cumparata locuinta, acestia au platit statului chiria stipulata in contract, neexistand nici un dubiu asupra calitatii de proprietar al statului.
Aceasta conduita a statului, perpetuata timp de 21 ani si lipsa unor tulburari din partea adevaratului proprietar, care pana la data perfectarii contractului de vanzare-cumparare nu a initiat nici o procedura judiciara in contradictoriu cu chiriasii pentru recuperarea bunului sau a creat starea de convingere, ce si-a format-o toata lumea, fara echivocuri si contradictii, ca proprietarul real al bunului este statul. Aparenta acestui drept a fost data si de titlul pe care il exhiba statul - Decretul nr. 92/1950.
Fata de considerentele expuse, se constata ca in ceea ce priveste apartamentul ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, recursurile paratilor M.P., M.I. si C.Z. sunt intemeiate, motiv pentru care, in baza art. 312 Cod procedura civila, se vor admite, cu consecinta modificarii in tot a hotararii recurate, in sensul respingerii actiunii in revendicare formulata de reclamanta, in contradictoriu cu paratii M.P. si I., cu privire la apartamentul instrainat.
B. Cu privire la critica recurentului C.Z. si care vizeaza terenul aferent locuintei instrainate prin contractul de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, din care 60 m.p. au fost ulterior inchiriati acestui parat, prin contractul de inchiriere nr. 8407/2000 incheiat cu R.A.E.D.P.P. Constanta, se retine ca este nefondata.
In speta, in raport cu aceasta critica nu este aplicabil principiul "non reformatio in peius", intrucat prin decizia civila nr. 126/C din 15 octombrie 2003, Curtea de Apel Constanta, in apel, a dispus obligarea paratului C.Z. sa restituie acest teren inchiriat, iar instanta de recurs, dupa casare, a dispus ca instanta de apel sa reanalizeze aceasta problema si in raport cu criticile formulate de recurentul C.Z.
In mod corect, cu ocazia rejudecarii apelului, in limitele casarii, instanta de apel a retinut ca terenul in suprafata de 60 m.p. face parte din terenul aferent imobilului fosta proprietate a reclamantei, situat in Constanta, strada M.E. nr.5, imobil preluat fara titlu valabil de catre stat, situatie in care se impune restituirea in natura a acestui bun.
Nelegalitatea titlului statului asupra imobilului revendicat urmeaza a fi analizata in recursurile Consiliului Local si Municipiului Constanta, considerentele fiind valabile si in prezentul recurs analizat.
Raporturile juridice create intre proprietarul terenului si titularul contractului de inchiriere, care a si construit pe acest teren in baza unor autorizatii de constructii neanulate printr-o hotarare judecatoreasca irevocabila, exced cadrului prezentului litigiu, ele putand fi solutionate in raport de optiunea partilor, conform dispozitiilor art. 494 si urmatoarele Cod civil.
III. Recursul paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor se retine a fi nefondat si urmeaza a fi respins pentru urmatoarele considerente:
Imobilul situat in Constanta, strada M.E. nr.5, proprietatea reclamantei Z.M. a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950 in mod abuziv, statul detinand acest imobil fara un titlu valabil.
Principalul efect al actiunii in revendicare il constituie readucerea bunului in natura si liber de sarcini in patrimoniul proprietarului si numai in ipoteza in care acest lucru a devenit imposibil, ca urmare a exproprierii pentru caz de utilitate publica sau pentru situatia in care bunul a fost instrainat, iar validitatea titlului subdobanditorului a fost confirmata prin hotarare irevocabila - cazul in speta - restituirea se va face prin echivalent.
In acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in jurisprudenta sa ca o privare de proprietate trebuie sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea de dreptul sau, Curtea Europeana a retinut ca, in absenta unei compensatii reparatorii, art. 1 din Protocolul 1 nu ar asigura decat o protectie iluzorie si ineficace a dreptului de proprietate, in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei (cauza James si altii contra Marii Britanii 1986).
Privarea de proprietate impune, asadar statului obligatia de a-l despagubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile raportata la valoarea bunului, masura constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Imposibilitatea reclamantei de a obtine fie si o despagubire partiala, dar adecvata in cadrul privarii de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protectiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.
In cauza, prin preluarea de catre stat a imobilului proprietatea reclamantei conform Decretului nr. 92/1950 si ulterior instrainarea unei parti din constructie si teren unor terti cumparatori de buna credinta, in baza unor dispozitii legale, in vigoare la data perfectarii contractului de vanzare-cumparare - Legea nr. 4/1973, Legea nr. 112/1995 si Legea nr. 18/1991, fara acordarea unei indemnizatii echitabile reclamantei pentru pierderea suferita, s-a rupt echilibrul intre necesitatea protectiei dreptului de proprietate si  exigentele de ordin general, situatie in care statul este tinut sa acopere prejudiciul suferit de reclamanta.
Se retine ca, in conditiile in care statul "nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de a reactiona in timp si cu coerenta, in ceea ce priveste problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vanzarea imobilelor intrate in posesia sa in virtutea decretelor de nationalizare" (cauza Paduraru contra Romaniei, cauza Suciu Werle contra Romaniei - Hotararea din 13 decembrie 2007), acesta este raspunzator de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit, urmare a instrainarii celor doua apartamente din imobil si a suprafetei de 105 m.p. teren atribuita conform Legii nr. 18/1991 paratului C.Z.
IV. Recursurile formulate de paratii Consiliul Local Constanta, Municipiul Constanta prin Primar si R.A.E.P.P. Constanta au vizat, in principal, legalitatea titlului statului, fondat pe dispozitiile Decretului nr. 92/1950 si validitatea contractului de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26 martie 1997, incheiat conform Legii nr. 112/1995 cu chiriasii M.P. si I.
Critica ce vizeaza validitatea contractului de vanzare-cumparare nr. 28523 din 26  martie 1997 se retine a fi fondata pentru considerentele expuse cu ocazia analizarii recursului paratilor M.P. si I., motiv pentru care instanta apreciaza ca  nu se mai impune reluarea acestora.
Referitor la critica ce vizeaza preluarea si detinerea cu titlu legal de catre parati a imobilului revendicat de reclamanta, se constata ca aceasta este vadit nefondata si urmeaza a fi respinsa, hotararea instantei de apel fiind legala si temeinica sub acest aspect.
Conform art.6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat.
Prin urmare, valabilitatea titlului statului nu presupune numai respectarea exigentelor Decretului nr. 92/1950, la momentul aplicarii acestuia, ci si conformitatea actului de nationalizare cu Constitutia, cu tratatele internationale la care Romania era parte si cu legile in vigoare la data preluarii imobilului de catre stat.
In cauza, corect instanta de apel a retinut ca prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a realizat o privare a reclamantei de dreptul sau de proprietate, fara nici o indemnizare echitabila, aspect contrar dispozitiilor Constitutiei din 1948 si dispozitiilor art. 480 Cod civil. De altfel, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat ca fiind un act abuziv, in mod explicit prin Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a urmarit repararea prejudiciilor cauzate fostilor proprietari prin privarea de bunurile proprietatea lor in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Critica ce vizeaza imposibilitatea restituirii terenului indiviz de 455 m.p. este nefondata. Reclamantei i s-a recunoscut prin prezenta hotarare dreptul asupra unei suprafete de teren de 455 m.p. teren indiviz detinut de Municipiul Constanta, iar diferenta de 105 m.p. este proprietate indiviza a paratului C.Z.
Prin urmare, paratul Municipiul Constanta nu va mai putea dispune de acest teren restituit reclamantei, prin inchiriere sau concesionare, iar sistarea starii de indiviziune urmeaza a fi realizata numai intre coindivizari, Municipiul Constanta pierzand aceasta calitate.
In conditiile in care se retine ca nefondata critica ce vizeaza legalitatea preluarii si detinerii de catre stat si autoritatii locale a imobilului din Constanta, strada M.E. nr. 5, se impune a fi respinsa si cererea de interventie formulata de intervenienta P.M.G. in interesul alaturat acestor parati.
Raporturile dintre proprietarul care si-a redobandit dreptul de proprietate asupra unor parti din imobil si chiriasii din acest imobil, nu pot face obiectul prezentului recurs, ele exced limitelor sesizarii instantei si urmeaza a fi reglementate in contextul legislatiei ce vizeaza protectia chiriasilor din imobilele retrocedate fostilor proprietari.
Pentru considerente expuse, in baza art. 312 Cod procedura civila, urmeaza a fi respins recursul formulat de Statul Roman prin Ministerul Economiei si Finantelor - Directia Generala a Finantelor Publice Constanta si cererea de interventie in interes  alaturat paratilor, formulata de intervenienta P.M.G.
Admite recursurile formulate de reclamanta Z.M. si paratii R.A.E.D.P.P. Constanta, Municipiul Constanta, Consiliul Local Constanta, M.P. si M.I. si C.Z. si modifica in parte hotararea recurata in sensul celor mai sus mentionate.
Conform dispozitiilor art. 276 Cod procedura civila, compenseaza cheltuielile de judecata efectuate de parti.